Doar atunci

Doar atunci

DOAR ATUNCI CÂND REUȘEȘTI SĂ NU-I MAI JUDECI PE OAMENI, POȚI ÎNCEPE SĂ-I IUBEȘTI!

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Un om bogat

Un om bogat

De la un om bogat să nu ceri bani niciodată . Dar dacă el îți oferă, fără nici o obligație, din inimă, atunci, dacă vrei, poți să primești. Astfel, cei doi devin mai buni: cel care primește prin faptul că trăiește sentimentul de recunoștiință iar cel care oferă experimentează bucuria de a dărui.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Alternative

Alternative

Unii oameni, după ce au suferit puțin, sau ceva mai mult, au învățat cum să se apere de suferință, să devină imuni, mai ales la suferințele sufletești; au devenit nesimțiți. Dar , astfel au pierdut și capacitatea de a percepe în mod real compasiunea, iubirea. În schimb, au învățat să mimeze aceste stări fundamentale ale inteligenței emoționale umane. Pe de altă parte, lipsa acestor sentimente a amplificat și mai mult starea de izolare, de separare de restul lumii și, prin consecință, de Dumnezeu. Doar pentru a evita unele suferințe, au acceptat să renunțe la statutul de ființă umană, care nu poate exista în afara iubirii și compasiunii, acestea fiind, de fapt, esența omului.

Natura însă, oferă soluții la orice problemă. O apă curgătore, dacă întâlnește în drum un baraj și nu are alternative pentru a merge mai departe, se acumulează o vreme, presiunea și forța apei crește continuu și, la un moment dat, va spulbera barajul, continuându-și drumul trasat de natură. Cam în același fel, omul nesimțitor, va fi adus la un moment dat pe făgașul ființei umane, printr-o suferință mare, cauzată de împotrivirea constantă față de legea fundamentală a Creației, Iubirea. Numai Legea Iubirii și compasiunea te pot scoate din starea de izolare, de separare față de semeni, de Dumnezeu. Doar așa poți ajunge să cunoști adevărul fundamental al Creației, și anume că nu există separare, că noi toți suntem Una cu semenii, cu natura, cu Divinitatea. Din acest punct de vedere, tot ce ne separă, fie că este de natură eceonomică, socială, politică ori religioasă, este o iluzie, o minciună întreținută de niște interese străine de cuvântul Om.

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Puterea și dreptatea

Puterea și dreptatea

Odată, vine la un maestru spiritual recunoscut pentru faptele sale miraculoase, primul ministru al unei țări aflate într-u impas economic și social, dar mai ales într-o criză profundă de moralitate. După cele câteva fraze protocolare de introducere, omul politic îi propune maestrului să preia puterea și, împreună cu partidul de guvernământ, sub autoritatea învățătorului spiritual, să scoată din impas țara.

-Dragul meu, îi răspunde învățătorul, mă simt onorat că te-ai gândit la mine, dar tu știi că nu m-a interesat niciodată puterea.  Mă refer la cea pământeană. Aproape întotdeauna aceasta a urmărit alte interese decât cele divine. Eu am descoperit că singura putere adevărată o deține Dumnezeu, Unicul Creator. Asta este convingerea mea. De aceea eu nu mă preocup de această problemă. Știe Unicul, prin subalternii săi, ce să facă cu puterea Lui, nu cu simulacru de putere bazată pe minciună a oamenilor. Dacă puterea pământeană produce suferință în masă, înseamnă că asta este ceea ce are nevoie majoritatea oamenilor. Este ceea ce singuri își atrag prin comportamentul lor. Este, deocamdată, ceea ce merităm. Pe mine mă interesează schimbarea în bine a individului, Pentru asta trăiesc. Și, odată cu cei care vin la mine pentru sfat, devin și eu mai bun. Asta este bucuria mea.

-Bine, atunci măcar acceptă să fii cel cre are ultimul cuvânt în ceea ce privește aplicarea legii, nimic nu se aplică fără consimțământul tău. Te rog, cu spiritul tău de dreptate și cu autoritatea ta, putem schimba lucrurile.

-Nu pot, din același motiv. Eu cred, cu toată sinceritatea că dreptatea aparține tot numai Tatălui Ceresc. Ori, oamenii, deocamdată, nu vor Dreptatea Lui, vor dreptatea lor, bazată pe ignoranță și interese meschine, egoiste. Nu aș rezista nici o lună în funcția pe care mi-o propui. Vezi, aici, cu cei care vin la mine, pot lucra. Ei sunt deschiși, doresc să se schimbe, să devină mai buni. Dar știi de ce sunt așa? S-au săturat de suferință! Au suferit până au ajuns la limită. Mai mult nu pot. Ori mor, ori se schimbă! Crezi că cei între care vrei să mă pui, sunt în situația aceasta?

-Sincer, nu.

-Vezi? Atâta timp cât știu că Puterea și Dreptatea, cele adevărate, aparțin Tatălui, eu nu mă mai preocup de aspectele astea. Știe Dânsul cum și în ce fel ține balanța, care oricum nu este înțeleasă de oameni. Dar este ceva care, deși aparține în mod primordial Tatălui, avem și noi, fiecare, drept moștenire divină, o comoară infinită, menită să o descoperim tot mai complet, de-a lungul nesfârșitei  noastre evoluții (așa ne apare nouă). Aici eu lucrez în fiecare zi, cu mine și cu toți cei care mă caută. Este vorba de iubirea divină cu care este înzestrată fiecare ființă umană, încă de la creația sa. Cum să o conștientizăm și să o aplicăm cât mai deplin în viața noastră. Ce zici? I-ar interesa pe colegii tăi o asemenea temă?

-…….?

-M-am gândit eu. Așa că cel mai corect este ca eu să-mi văd de treaba mea, pe care, se vede, o fac destul de bine, iar voi, să vă pregătiți cu sinceritate, pentru a fi destul de buni ca să faceți față provocărilor acestor vremuri și pentru a vă face datoria de onoare față de țara și poporul care v-a ales.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Insistență

O nouă simplă rugăciune

 

Doamne, ajută-mă să fiu omul pe care îl vezi Tu în mine!

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | 1 comentariu

Căldura inimii

Căldura inimii

Pe acest pământ, ”căldura” inimii nu o poți învăța de la nici o filozofie, dogmă, sau capacitate intelectuală, oricât ar fi ele de elevate.

Pe acest pământ, ”căldura” inimii o înveți numai prin suferință ori/și prin asumarea sinceră a unui învățământ spiritual. Acesta poate diminua suferința, dar nu o poate înlătura definitiv. Totuși, un învățământ spiritual te poate învăța să transcezi suferința.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Un om

Un om

Un om care a cunoscut liniștea și prietenia unei păduri, instinctiv, se ferește de lume. Asta până când învață să refacă în el însuși acea liniște, indiferent unde se află. Dar chiar și atunci, dacă are posibilitatea să aleagă, va prefera singurătatea. Este un fel de a spune, căci singur este doar în raport cu lumea exterioară, În liniștea din interiorul său, el descoperă o lume fabuloasă, plină de entități de lumină, a căror viață inimaginabil de complexă și variată, are o singură trăsătură dominantă: fericirea de a trăi, prin tot ceea ce fac, în slujba Divinității.

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Adevărul meu și dogmele

Adevărul meu și dogmele

 

Odată, cineva mi-a împărtășit nedumerirea sa. Era un om responsabil, care se apropiase foarte mult de biserică și slujbele care evocau viața Mântuitorului și a Maicii Sale. La un moment dat din viața lui, a apărut un nou tip de cunoaștere, bazat pe studiu și experiență personală, care nu mai corespundea în totalitate cu punctul de vedere ” oficial” al dogmelor bisericești. Fiind un om de bună credință, în sufletul său a apărut o stare de neliniște, cauzată de diferența de opinie dintre ce-i spunea interiorul său, intuiția și experiențele spirituale pe care nu mai putea să le nege și teoria dogmatică, atât de inflexibilă. Spre a se mai liniști își reamintea cuvintele lui Iisus:” Nu omul este făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om.” Atunci își mai venea în fire, căci se gândea: ” Pot și eu spune, ”Nu omul este făcut pentru dogmă, ci dogma pentru om, adică dogma trebuie să slujească omului pe calea desăvârșirii sale, nu să pună bariere și uși închise doar pentru că unii nu vor să meargă mai departe.” Tot frământându-se așa, a întâlnit într-o bună zi un om mai în vârstă, care făcuse și închisoare pe vremea anilor 60” și care, în prezent mergea la biserică, deși preotul știa că el crede în revenirea la viață a omului, de mai multe ori pe acest pământ. Pentru bătrân, acest mod de gândire era la fel de firesc cum este să respiri. Spunându-i despre căutările lui, cel încurcat între idei și propria trăire, a primit următorul răspuns, venit din sinceritatea celui care a experimentat adevărul pe care îl susținea:

”Mântuitorul a spus: ”Mergeți unde sunteți primiți și plecați de unde nu sunteți primiți (acceptați)”. Eu am biserica în mine, în inima și mintea mea. M-am născut aici, caut să mă desăvârșesc prin valorile spirituale ale neamului meu. Pentru mine aceste valori înseamnă Iisus și Maica Domnului. Ei sunt ființele Vii care mă ajută pe calea desăvârșirii iubirii divine. Nu mă interesează dogmele bisericești. Nu mă pricep la ele și nici nu prea le înțeleg. Astea sunt limitele mele. Merg la biserică pentru Iisus, cânt la strană, în cor și îmi trăiesc propriul adevăr. Odată, la spovedit, i-am spus părintelui convingerea mea despre revenirea la viață,  de fapt el m-a întrebat. Eu nu vorbesc despre asta, dacă nu este necesar… Mi-a atras atenția că nu este aceptată de dogma bisericească. I-am spus că, dacă îl derajează persoana mea, doar să îmi spună și nu mai vin la biserică. Și că îl iubesc la fel de mult. Sunt destule în țară, iar biserica din mine nu mi-o poate lua nimeni. De atunci nu a mai deschis subiectul acesta. Merg în continuare la biserică, îl ajut în altar și caut să-i fiu de folos. Nici eu nu am mai deschis acest subiect. În rest, eu știu în interiorul meu ce fac și cu Cine mă întâlnesc, ei iși văd de treaba lor. Este perfect normal. Nu există doi oameni la fel. Fiecare e dator să caute și să trăiască propriul adevăr. Dacă deranjez, mă retrag. Pană acum am reușit, cu ajutorul de Sus, să mă fac util chiar în condițiile în care am și alte convingeri.

Dacă știu , de exemplu, că am trăit și pe vremea lui Budha, și a lui Iisus… și prin Tibet…. și încă multe…multe vieți, eu nu mai pot face deosebire între religii. Pentru mine au un singur scop: redescoperirea ființei noastre divine și trăirea acestui adevăr. Deci scopul nostru pe acest pământ este desăvârșirea trăirii iubirii divine și a înțelepciunii divine, atât cât se poate la gradul de evoluție al acestei planete și al nostru. Acesta este adevărul meu și caut să-l trăiesc, cât mai deplin posibil. Și încă ceva. Trăirea presupune transformare, evoluție. Așa gândesc și simt acum. Rămân un sistem deschis, mereu învăț, experimentez, caut. Asta mă schimbă în permanență. Asta este realitatea mea.

V-am împărtășit aceste gânduri cu intenția de a vă fi de folos. Dacă vă încurcă, nu le luați în seamă. Nu este nici o problemă. Eu nu am nevoie să impun nimic din adevărul meu în exterior. Îmi este de ajuns că îl trăiesc.”

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

La bătrânețe, o nouă tinerețe

La bătrânețe

Am primit odată pe telefon o glumă:

” Îmi place la bătrânețe că nu mă plictisesc niciodată! În fiecare dimineață mă trezesc cu alte dureri în corp!”

Am răspuns:

Ca să îți placă cu adevărat bătrânețea este necesar să fi învățat mai din timp să transcezi limitările corpului fizic și să-ți găsești puterea și bucuria de a trăi în interiorul tău, acolo unde descoperim esența noastră divină, eternă. Astfel, bătrânețea devine doar un prilej de a ne manifesta divinitatea în lume. Așa, bătrânețea este Divină. În rest, este doar suferință mascată de glume, adică doar faci haz de necaz. Este bine să știm că, de fapt, putem mai mult.

În trecut, a fi bătrân era un titlu de noblețe. Echivala cu înțelepciunea. Asta conta în ochii oamenilor, nu neputințele vârstei. Bătrânii erau comoara vie a comunităilor din care făceau parte, deoarece legătura lor cu Cerul era mult mai vie, activă. Astfel ei deveneau sfătuitori și îndrumători respectați ai comunităților. Bineînțeles, nu chiar toți…, dar, bătrânețea era respectată, ca o valoare în sine, un îndemn la iubire.

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Cântec

Cântec

 

Rugăciunea este cântecul de leagăn

Al omului,

Legănat cu duioșie în brațele Domnului.

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Cineva

Cineva

Când cineva te-a iubit cu adevărat odată, tu duci iubirea lui cu tine, în veci. Neprețuită comoară. Asta a lăsat Iisus, ascuns tainic în Pacea Lui.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

La un călugăr

La un călugăr

Odată am fost la un călugăr, bătrân, bătrân, retras din lume. M-a primit bucuros, ochii lui erau numai zâmbet de lumină. Mi-a spus că știe de ce îl caut, că și el a fost ca mine și că este bine, totul este minunat. Mie nu mi se părea chiar așa și aveam destule gânduri care mă frământau.

S-a mai uitat puțin la mine, a zâmbit, a mai adăugat câteva fraze și asta a fost tot. Nu am mai scos de la el nici un cuvânt în plus.

Poate unora dintre voi , cuvintele lui vor fi de folos , motiv pentru care le voi reda în continuare:

” Ți-am spus că și eu am fost ca tine. Într-o zi, a venit Iisus la mine și mi-a spus atât: ” Tu nici nu știi câtă grijă trebuie să am cu tine ca să nu te smintesc! Șocul bucuriei, al fericirii, poate fi mai năucitor decât o mare suferință. Și fără să vrei, din bun… ajungi nebun.

Deci, te rog, dragul meu,  ai… în continuare… Răbdare. Sunt cu tine, până la sfârșit. Totul este… și va fi bine!”

Au trecut 21 de ani de atunci. Acum înțeleg. În adâncul meu, acum, eu și cu El suntem una.”

Asta a fost tot. Nic măcar ”la revedere” nu mi-a spus când am plecat. M-a îmbrățișat doar cu privirea.

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Un bătrân

Un bătrân

Într-o după amiază de toamnă stăteam de vorbă cu un bătrân, despre lumea în care trăim. Deși era fără școală, datorită smereniei sale, uneori i se arăta Domnul și vorbea cu el. Lumea nu prea îl lua în seamă, mai ales că vorba lui era simplă, uneori și agramată. Mie îmi plăca de el și ascultam cu interes tot ce zicea, deși, sincer să fiu, nu înțelegeam întotdeauna ce spune.  La un moment dat îmi face semn să tac, văd cum ascultă atent, undeva în interiorul său și, după câteva secunde, spune cu voce puțin repezită: ”Zice Domnul: ” Ferește-te de cei care cred că au dreptate și că de acum ei știu totul. Aceștia au nevoie să creadă în dreptatea lor și consideră că trebuie să fie a tuturor, numai ca să justifice în fața conștiinței, propria nemernicie.”

Mai stă câteva secunde și spune iar: ” Sau pot să îți explic și așa: Ferește-te de cei ce sunt convinși că au dreptate și caută să o impună cu orice preț. Dacă  ar crede în dreptatea lor și doar ar trăi acest adevăr prin viața lor, fără pretenții de la alții, ar fi în ordine. Cei care caută să îți impună convingerile lor, adeseori se află în pragul nebuniei și le lipsește doar o scânteie ca să explodeze. Nu fii tu, acea scânteie!”

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | 1 comentariu

La final

 

La final

Mă aflu într-o cameră simplă, curată, cu puțin mobilier. Pe un pat stă întins un bătrân, învelit cu o pătură subțire. Lumina soarelui este difuză în cameră, perdeaua filtrând mult intensitatea lui.

Alături de bătrân se află un bărbat de vreo 40 de ani ce stă pe un scaun, lângă pat. Bătrânul respiră greu. Este pe moarte. La un moment dat întoarce capul spre bărbatul de lângă el și îi spune pe un ton precipitat:

–  Fiule, mor… mi-e frică!

Bărbatul îl ia de mână, îl privește cu dragoste și îi spune, pe un ton liniștit:

–  Tată, nu mori… te întorci acasă!

Privind chipul senin al fiului, bătrânul se liniștește. Știa că este iubit de copilul său și avea încredere în el. Treptat, fruntea i se descrețește și îi apare un ușor zâmbet pe buze. Își îndreaptă privirea spre un colț al camerei, respiră încă de 2-3 ori, apoi moare.  Băiatul său îi închide ochii, face o cruce și iese din cameră să anunțe familia.

Cum a reușit el să schimbe starea tatălui, tocmai în acel  moment hotărâtor? Ce s-a întâmplat?

Sugestia băiatului i-a îndreptat atenția bătrânului spre o cu totul altă stare de conștiință, unde a reușit să se elibereze de frică. Astfel a realizat că poate alege. Moartea era înfricoșătoare, întoarcerea acasă era o bucurie. A ales să se întoarcă acasă.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Într-o dimineață

 

Într-o dimineață

Într-o dimineață de vară târzie, mergând cu ceva treburi prin Brașov, mă întâlnesc cu un doctor pe care îl iubeam pentru omenia sa. După ce ne îmbrățișăm și schimbăm câteva cuvinte, la despărțire îi spun:

–  Domnule doctor, vă stimez și vă apreciez pentru omul care sunteți!

Doctorul a rămas plăcut surprins de căldura cuvintelor mele, dar, în același timp, am surprins pe chipul său o nedumerire pe care cu greu căuta să și-o ascundă. După câteva clipe de tăcere, oarecum stânjenit, îmi răspunde:

–  Mulțumesc din suflet pentru gândurile frumoase, dar, sincer să fiu, mi-ar fi plăcut să mă apreciați pentru doctorul care sunt.

I-am răspuns, știind că va înțelege sensul cuvintelor mele:

–  Domnule doctor,  am tot respectul pentru Omul care sunteți, deoarece Omul include și doctorul, însă doctorul nu include întotdeauna și Omul.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Interesantă rugăciune

 

Interesantă rugăciune

–  Interesantă rugăciune, spune Domnul zâmbind.

Cam atâta am apucat să percep după ce , într-o zi, m-am surprins greșind cu gândul, simțind un puternic sentiment de invidie. Atunci, într-o pornire cam înflăcărată, m-am rugat dintr-o dată, așa:

–  Te rog Doamne, iartă-mă.

–   Te rog, ajută-mă să nu mai am nevoie să spun iartă-mă.

–   Te rog ajută-mă să spun, de fiecare dată când simt să mă adresez Ție,  doar,

Te iubesc și Mulțumesc!

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Te apropii

Te apropii

Te apropii de maturitatea spirituală când începi să asculți de Ierarhiile Cerești din dragoste și înțelepciune, nu de frică.

Totuși, pentru început, este bună și frica, căci te ferește de suferințe în surplus.

Există însă și o categorie de oameni care nu ascultă de nimeni și  de nimic, cred că le știu pe toate și numai ei au dreptate. Ca atare, se află într-o permanantă stare de critică față de lumea din jur, și o nevoie permanentă  de a-și afirma propria dreptate. Ei ascultă doar de nebuina  din mintea lor.  Este bine ca aceștia să fie lăsați în pace, până când suferința îi va trezi și vor dori sincer, să se schimbe. Strigătul lor disperat după ajutor va fi și semnalul că sunt pregătiți să îl primească. Altfel, încercând să-i ajutați, aveți toate șansele să vă pierdeți starea de echilibru, fără ca ei să se îmbunătățească cu ceva.

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Insistență

Insistență.

Același reporter, frământându-și mintea văzând mulțimea de oameni pestriță, cu apucături și comportamente diferite, întreabă din nou, nedumerit?

– Sunt atâtea feluri de oameni aici, cum le simțiți energia?

Omul răspunde:
– Deja vorbești în termeni prea complicați pentru mine. Dar pot să îți spun că unii sunt aici doar de curiozitate, nu au nimic în comun cu mesajul meu. Este în ordine, face parte din decor. Unii dintre ei, uneori mă înjură pe față, sau printre dinți, ori numai în gând. De ce? Pentru că le stric fixismele de gândire și, în mintea lor, consideră asta un afront personal, deși eu nici măcar nu îi cunosc. Uneori, sunt unele persoane entuziasmate, mă îmbrățișează și mă pupă, iar după o vreme, când consideră că nu le mai satisfac nevoile, mă înjură. Ce pot să le fac? Alții vin doar din interes, că au o problemă de viață și cred că aici, la mine, își pot găsi rezolvarea. E drept că sunt și oameni care plâng când mă văd, așa de mare bucurie simt în suflet că le vine să plângă și nu se pot opri. Prin mine se întâlnesc cu ceea ce și-au dorit toată viața.

Și ști care este curiozitatea? Că toți au dreptate. De ce? Pentru că fiecare mă percepe prin gradul lui de înțelegere și de evoluție. Eu însă merg mai departe cu cei care sunt căutători, care sunt deschiși spre cunoaștere și sunt trăitori, nu toreticieni. Alături de ei, eu învăț și ei învață să răspundem tot mai bine la întrebările omenirii: cine suntem, de unde venim și încotro mergem după ce părăsim acest plan al existenței fizice. Ei sunt cei asemenea mie, ei sunt cei care mă înțeleg, mă acceptă și mă urmează. Ei sunt familia mea. Iar această familie este dinamică. Unii vin, alții pleacă, alții, după o vreme, revin iarăși. Eu ar trebui doar să am răbdare. Însă nu am întotdeauna. În plus, și eu mai greșesc. Vezi, trebuie să am răbdare nu numai cu ei, dar și cu mine. Împreună învățăm arta de a trăi.

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Ca să fiu al tuturor

Ca să fiu al tuturor

 

Un reporter îl întreabă pe un om cu har, ce era mereu asaltat de lume:

–  Cum vă descurcați cu atâția oameni, mai ales că nu aveți cum să-i mulțumiți pe toți. Cum reușiți să rămâneți așa liniștit?

Cu chipul senin, dar cu o ușoară nostalgie în priviri, omul răspunde:

–  În primul rând, să știi că nu reușesc mereu să fiu liniștit. Iar ca să-i pot ajuta încă pe oaemeni, mi-am însușit o regulă pe care mă străduiesc să o respect. Ea sună cam așa:

Ca să pot fi al tuturor,

Trebuie să fiu al nimănui.

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Când mintea tace

Când mintea tace

Când ne apropiem de iubirea adevărată, intrăm într-o stare de conștiință ce este mai presus de minte, dar care, în același timp, o cuprinde și o transcede.

De curând am primit o mică poezie, frumoasă, care se încheia așa:
” Și voi rămâne într-o zi,
Atât cât am putut iubi.”

Am rămas o vreme cu gândul la aceste versuri. Ceva nu înțelegeam. Atunci am renunțat să mai gândesc, doar am privit versurile, am fost atent, și atât. În acea liniște vibrând de viață, am înțeles, la un moment dat, ce mă nedumerea.

Nu era vorba de a putea iubi. Iubirea nu ține de voință, de putința omului. Ea este asemenea respirației. Nu o poți opri. Ea se întâmplă, este însăși viața. Dar ca ea să prindă formă în existența noastră, este necesar să conștientizăm, în primul rând, că se află în noi. De obicei, forma cea mai grosieră de iubire pe care o conștientizăm destul de ușor, este dependența față de cineva. Noi credem că iubim atunci când simțim că nu putem trăi fără acea persoană, crezând cu tărie că numai ea ne poate face fericiți. Întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, acest tip de iubire se transformă în suferință, deoarece reprezintă o înțelegere deformată a noțiunii de iubire.

La extrema cealaltă, modelul pipăibil, suprem, de manifestare a iubirii poate fi Soarele. El luminează și dă viață peste tot, fără să aștepte nimic în schimb. Dacă am face o analogie cu omul, (trup și spirit), ceea ce vedem ca astru putem considera trupul Soarelui, iar Spiritul lui se manifestă ca lumina dătătoare de viață. Această lumină este iubirea pe care conștiința Soarelul ne-o dăruiește mereu, fără încetare, tuturor.

Acest tip de iubire îl avem fiecare în noi și este un izvor inepuizabil. El așteaptă ca noi să îl scoatem la suprafața connștiinței noastre pentru a-l manifesta în lume, așa cum face Soarele. Acest moment al conștientizării Iubirii Divine din noi, este Schimbarea noastră. Apoi urmează o perioadă de acomodare cu acest nou fel de a fi și manifestarea lui în viața noastră, cât mai mult posibil.

La acest nivel, realitatea este că nu putem iubi cu adevărat câtă vreme nu am realizat că în esența noastră, noi suntem iubire. Dar mintea nu o să înțeleagă asta niciodată. Soarele (figurativ vorbind), nu poate să vorbească despre lumină ca despre ceva exterior lui, căci el este lumină. În mod similar, noi nu putem vorbi despre iubire ca fiind ceva exterior nouă, care ne vine din afară. O facem numai pentru că am uitat că suntem iubire. Când ești lumină, este normal să luminezi. Când ești iubire, este normal să iubești.

Pe de altă parte, omul se află uneori sub nivelul elementar de raționalitate, atunci este incapabil să gândească. Retardatul mintal este un asemenea exemplu. Pentru el, iubirea este doar un instinct irațional, care pune stăpânire pe el, din când în când. El nu se poate ridica deasupra gândirii. Diferența dintre capacitatea lui de iubire și iubirea pe care, de exemplu, o exprimă un sfânt prin viața lui este aceea dintre inconștiență și starea de conștiință luminată de Grația Divină. Este drept însă că, dacă vrea, Grația Divină se poate manifesta mai ușor printr-un semen al nostru cu un handicap mental, decât prin intermediul uniu intelectual rasat. Deci atenție! Nu știi niciodată cine te privește prin ochii unui retardat mintal. În plus, adeseori, un sfânt s-a înțeles mult mai bine cu acesta decât cu somități ale lumii în care a trăit.

 

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu