Vrei să fii liber?

Vrei să fii liber?

Un om încerca de ceva vreme să trăiască după învățăturile unui maestru renumit pentru bunătatea lui și ajutorul pe care îl oferea celor aflați în necazuri.  Deși strădania lui era sinceră, de prea puține ori reușea să fie la înălțimea învățăturii pe care se hotărâse să o urmeze.  Din acest motiv, adeseori, era nemulțumit, neîmpăcat.  Parcă se lupta cu morile de vânt și în loc să-i fie mai bine,  aduna tot mai multă amărăciune în suflet.
Având sufletul încărcat, se hotărăște într-o zi și merge la învățător să-i spună necazul său. Dar acesta nu îl poate primi. A revenit și, până la urmă, a treia oară învățătorul a avut timp și pentru el.
–  Ce mai faci? îl întreabă în timp ce îl îmbrățișa  cu căldură.
Aflând despre ce este vorba, învățătorul îi răspunde cu blândețe, zâmbind ușor. Doar privindu-i chipul, omul nostru se liniștise dintr-o dată, parcă nu mai avea nici o îndoială în suflet.
– Orice lucru bun pe care vrei să îl realizezi, va fi greu la început. Pentru că nu iese din prima, sau, dacă iese odată, nu mai iese și a doua oară.  Cu perseverență, în timp, el devine ușor de făcut.  În orice faci ai nevoie de credință și răbdare ca să ajungi de la greu la ușor.
– Îmi trec tot felul de gânduri prin minte. Greșesc, sunt nemulțumit de mine, oameni care îmi sunt apropiați mă nedreptățesc, eu mă străduiesc să îi ajut iar ei sunt nerecunoscători, ba încă, unii, îmi fac și rău. Visez mereu la starea de seninătate și libertate pe care le promit învățăturile spirituale, dar parcă mă îndepărtez tot mai mult de ele.
– Nu poți măsura cu aceeași măsură o machetă a unui vaporaș aflat într-o vitrină și un vapor cât un bloc aflat într-unul din marile porturi ale lumii. Dar fiecare își are rostul și frumusețea lui. Găsește-ți măsura ta, folosește-te de cunoaștere și credință ca să continui ce ai început. Recunoaște sincer, că dincolo de greutățile și neîmplinirile pe care le trăiești, ai și rezultate remarcabile, față de cum ai fost înainte. Eu le văd. O să le vezi și tu.
Vrei să trăiești în armonie pe acest pământ? Învață să fii cu un picior în Cer și cu celălalt pe pământ. Dacă vrei să fii neapărat cu ambele picioare în Cer, că așa vrei tu, poți. Dar vei suferi enorm de mult pe Pământ.  Însă această suferință o poate duce spre desăvârșirea sa doar cel care s-a pregătit mult…. mult timp înainte pentru acest lucru. Altfel, această suferință, în loc să te spiritualizeze, te mutilează, îți întunecă sufletul, te înrăiește.  Nu este de dorit așa ceva. Dar să ai grijă, că și cealaltă variantă este păguboasă; să trăiești (cum se zice) cu picioarele pe pământ.  Adică cu amândouă.
–  De ce?
–  Pentru că atunci, în realitate,  chiar dacă nu îți dai sama, cu un picior ești pe pământ și cu celălalt în iad.  Iar după cum umblă lumea în care trăim, pe nesimțite ajungi și tu, să mergi  apăsat, cu ambele picioare, tocmai prin locurile de care fugi.
–  Nu prea înțeleg. Nu știu, în loc să mă simt mai liber, parcă devin mai confuz.
–  Vrei să fii liber? Iubește tot, iartă tot, inclusiv pe tine.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Dogmele

Dogmele sunt bune tocmai prin rigiditatea și limitările lor. Este ceea ce au nevoie majoritatea oamenilor.  Religiile dar și știința uzează și abuzează de dogme. Ele conferă o anume siguranță pentru cei care nu vor sau nu pot să înțeleagă mai mult despre rostul lor în lume. Pentru cei mai mulți, ele oferă o motivație de a face un minim efort de autoeducație,  de aliniere conștientă la o conduită morală general acceptată de societate, cel puțin teoretic, chiar dacă în practică comportamentul individual lasă mult de dorit.

Dogmele sunt bastonul ologilor. Însă pe acest pământ, cei mai mulți dintre noi suntem ologi, sau, mai frumos spus, din punct de vedere spiriual, niște copii care am învățat să mergem de-a bușilea, în patru labe și am început să ne ridicăm în două picioare, dar avem nevoie, încă, de sprijin.

Câțiva dintre noi au învățat să meargă și fără baston. Unii pot chiar să alerge. Bucuria și extazul de pe chipul lor este de nedescris. Totuși, din când în când se mai folosesc încă de baston. Nu știu cum, foarte puțini, au reușit un lucru aproape incredibil. Se pot deplasa prin aer. Mai mult chiar. La un moment dat,  o persoană, s-a gândit la un anume loc și în clipa următoare a fost acolo. Cum s-a deplasat, nu știu, dar se poate. Pentru aceste persoane, care au ajuns să se deplaseze prin aer, ori pentru cele care doar se gândesc la un loc și se află acolo, bastonul este un instrument de care nu mai au nevoie. În virtutea Iubirii, ei mai zăbovesc o vreme printre noi, încercând să ne ajute ca din ologi,  dependenți de bastonul întunecat al ignoranței, să îndrăznim a cugeta că putem zbura.  Unii fac un lucru greu de crezut. Ca  să nu simțim distanța evolutivă enormă dintre ei și noi și să nu cădem în deznădejde, se ologesc intenționat, ca să fie asemenea nouă. Și se străduiesc alături de noi, să umble iar drept. Ca noi să vedem, să credem și să avem curajul să îi urmăm. Se automutilează doar din iubire pentru noi, ca apoi să se autovindece.  Dar la un lucru nu renunță. La legătura cu Cerul. Prin comparație cu noi, ei știu.

Riscul și provocarea cea mai mare a timpului prezent este că la aceste performanțe (să le zicem pentru înțelegere puteri paranormale) se poate ajunge și fără evoluție morală, adică cunoaștere și respectare a Legilor Divine. Cum? Prin cunoaștere tehnologică. Ea îți oferă o imensă putere și superioritate față de cei care nu posedă tehnologiile de vârf și nici credință. Însă fără evoluție morală dobîndită prin efort propriu și suferință, această putere și superioritate care exacerbează orgoliul uman pînă la demență, sunt doar prilej de distrugere și autodistrugere. Atunci lumea se va mai ține doar pentru încăpățânarea celor care vor contiuna să Creadă și a celor care știu…  și de aceea cred. Dar când aceștia nu vor mai fi …?

Ovidiu Harbădă.

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Sărbătoare

Sărbătoarea este o stare interioară, conștientă. Pentru unii ea reprezintă o stare exterioară, dependentă de plăcerile pe care le poți cumpăra. Este un prilej de bucurie. Dincolo de faptul că este doar o plăcere efemeră, adeseori sărbătoarea care se rezumă doar la aspectul material este păguboasă în final, atât pentru buzunar cât și pentru sănătate. O sărbătoare este un eveniment despre care ști că o să vină, îl aștepți și te pregătești pentru el. Starea exterioară a sărbătorii depinde de banii pe care îi ai și de tot felul de conjuncturi externe nefavorabile care pot diminua bucuria de a trăi un asemenea eveniment; relația cu familia, prietenii, rude, colegi de serviciu, șefi…

Paștele este singura sărbătoare în care armonia provine din întâlnirea contrariilor, a extremelor ce au atins o tensiune nemaiîntâlnită până la venirea Mântuitorului. În primul rând este vorba despre o suferință imensă, de necuprins pentru mintea omenească normală, de la torturi fizice inimaginabile până la umilințe fără margini produse de semeni de-ai noștri, unui sfânt care prin toată viața a slujit Iubirii de Dumnezeu și de oameni. Apoi este vestea care a eliberat întreaga omenire de sub pecetea fricii, ignoranței, a sclaviei pe care moartea a pecetluit-o asupra spiritului uman. Învierea nu mai este o poveste, ci o realitate probată prin însuși Fiul lui Dumnezeu, întrupat în om, care a murit și a înviat a treia zi, arătându-se în duh și în chip fizic, cui a binevoit Dânsul. Dacă există înviere, moartea nu mai reprezintă decât un moment de trecere de la existența noastră pământeană la cea de spirit, de duh liber, descătușat de chingile materiei, de trupul de lut care, o vreme, ne-a fost și casă și închisoare. Această veste este o sărbătoare a sufletului ,care, prin mesajul Mântuitorului își redescoperă originea și rostul, cunoaștere pierdută odată cu abaterea de la legile Divine. Dar cei care trăiesc numai prin nevoile și plăcerile materiale ale acestei lumi, nu pot gusta această bucurie, nu se pot împărtăși cu adevărat de această fericire. O mimează doar. Ei sunt incapabili să înțelegă despre ce este vorba. Se prefac doar că înțeleg. Căci nu poți înțelege ceea ce nu trăiești. Însă și ei așteaptă cu înfrigurare Sărbătoarea, unii cu speranța că vor înțelege la un moment dat, alții ca să chefuiască, să mănânce, să bea, să se distreze. Până la un punct, este normal să fie așa. Este vorba despre măsură… și de cine, cui slujește; materia spiritului sau spiritul materiei. Este liberul arbitru al fiecăruia și gradul lui de evoluție, de cizelare a conștiinței. Obiceiul de a subordona spiritul intereselor materiei este, până la urmă, în detrimentul ființei umane căci, un asemenea stil de viață, va ruina mai devreme sau mai târziu existența omului, ajungând o epavă, client al tribunalelor, spitalelor, închisorii și în final, al morții, suprema înfrângere a oamenilor pentru care această viață și trupul în care stau vremelnic, este totul.

Deci atenție, ce reprezintă Sărbătoarea pentru noi?

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Să luăm lumină

Din cer, ninge cu fulgi de lumină peste sufletul meu. Este atâta pace la Tine, Doamne. Și nici o durere. Câtă dreptate avea Valeriu Popa când spunea:” Avem totul. Suntem proști, suntem prea legați de materie.”
O energie caldă, blândă, plăcută, ușor pulsatoare îmi inundă încet, corpul. Simt cum iese prin palme și parcă mă ridică. De fapt, o parte din mine se înalță plutind ușor, lăsând corpul inert pe scaun, ca o haină agățată în cuier.
Ființe nevăzute mă primesc. Sunt luminoase. Lumină ce are conștiință, individualitate. Se poate manifesta și ca persoană. Astfel, eu pot avea o comunicare directă, personală, cu ea. Aceste ființe mă învăluie cu iubirea lor. Acum știu că Lumina este Iubire, conștientă, vie. În fața lor nu mai pot să spun nimic, să gândesc ori să mă exprim în vreun fel. Sentimentul de iubire este atât de copleșitor și nepământean pentru mine, un simplu om, cu greșeli, căutări și poticneli, încât fac ceea ce mi se întâmplă mereu în asemenea situații: pun capul în piept și plâng. Este poate, cel mai simplu mod de a-ţi arăta recunoştiinţa şi, în acelaşi timp, neputinţa de a merita un asemenea dar.

Să luăm lumină

Creația lui Dumnezeu din totdeauna a fost lumină,
Dintru început fiind semnătura Sa divină
Și tot ce ne-nconjoară în lumină dăinuiește,
Căci este laptele din care tot Universul se hrănește.

Cu toate că ea se află pretutindeni în Creație,
Ceva din noi ne obturează percepția și vederea,
În întuneric omul este străin de-a sa vocație,
Căci ignoranța și neascultarea ne-au sleit de tot puterea.

Dar în noi un dor nespus, tainic ne frământă ne-ncetat
Și ne-ndeamnă a căuta bucuria ce am fost odat”,
Când lumină noi eram și totu-n jur era lumină,
Până când a noastră nebunie ne-a îngenunchiat cu fața-n tină.

Acum, lumina sfântă de la început
N-o mai avem cu titlu gratuit ca în trecut,
Accesul liber este interzis la lumea din înalt
Și doar prin jertfa Lui pentru al omenirii greu păcat,
Alături de a noastră trudă smerită și continuă,
Noi mai putem încă, să luăm lumină.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Eli Eli, Lama Sabachthani

Pentru un novice sau ucenic , posibilitatea de a fi o vreme lângă un Maestru reprezintă o mare șansă de evoluție, transformare, de spiritualizare. Dar nu este o garanție, o certitudine că cei aflați în jurul unui mare Învățător, vor deveni neapărat mai buni.
Pot să am fotografii în care apar alături de un Maestru, chiar îmi zâmbește cu bunăvoință și mă privește cu dragoste.
Pot avea o caracterizare bună din partea lui, ori un autograf și câteva aprecieri scrise de mâna lui pentru mine, de care să fiu mândru.
Pot vorbi despre Maestru și întâmplările pe care le-am trăit cât am stat lângă el, o vreme. Sunt într-adevăr lucruri extraordinare, căci alături de oameni extraordinari se petrec adeseori minuni.
Dar este înțelept ca mereu să am grijă, să fiu cu atenția trează. Să mă întreb: ” De ce vorbesc despre toate aceste lucruri extraordinare?  O fac cu scopul de a-mi ajuta semenii, ori să duc mai departe o învățătură în care cred și memoria unui Învățător pe care îl iubesc sau, folosindu-mă de ele, nu cumva caut propria slavă, să atrag atenția asupra mea, să obțin astfel respectul semenilor doar pentru a-mi hrăni și satisface propriul orgoliu?”
Să fim deci atenți la ce facem cu moștenirea pe care ne-a lăsat-o un Maestru spiritual. A fi ucenicul unui mare Învățător nu înseamnă, în mod obligatoriu, că și urmăm acea învățătură. Să nu uităm că și Iuda a fost unul dintre discipolii Mântuitorului.

Eli Eli, Lama Sabachthani

Nici măcar nu pot să mă gândesc,
Respirația se taie și gândurile mi se-mpăiănjenesc
La aceste dramatice cuvinte și zdrobitoare
Grăite de cel ce Dumnezeu și Om a fost, divină întrupare.

Ce- a fost în acele momente negre pentru omenire și cutremurătoare
În inima și sufletul Iubirii răstignite de ființe ce-și spun cugetătoare?
Doamne, oare pe ce planetă noi trăim
Și între ce fel de creaturi dorim să dăinuim?

Cuvintele tale cutremur au fost între cei vii:
Eli Elli, lama sabachthani?
La auzul lor sufletul omului răvășit s-a îngrozit;
Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Și totul în ei dintr-o dată s-a prăbușit.
Cum ai putut Tu, Doamne, așa ceva să fi grăit?
Tu, Fiul lui Dumnezeu, să fi părăsit
De al tău Tată și al meu, este de neînchipuit!

Durere umană, în văzul tuturor dusă la apogeu,
A trupului chircire și a sufletului părăsire de Dumnezeu…
Te rog Doamne, nu ne lăsa fără de-nțelegere și  pierduți
În deznădejdea Cuvântului răstignit între tîlhari, pe cruci.

Cu infinită blândețe și dragoste El m-a liniștit spunând:

Ca om a trebuit să pătimesc zile și ani întregi
Pentru ale voastre nesfârșite rele și fărădelegi;
Să simt durere, umilință, deznădejde, neputință,
Toate ale păcatelor voastre aspră consecință.

Dar indiferent ce-n viață am suferit,
De un lucru m-am ținut până la sfârșit.
Ascultarea de Tatăl Meu în Cer și pe acest pământ
Lege mi-a fost, urmată neabătut în faptă și în gând.

Căci iubirea ce o simt mereu în suflet pentru El,
A fost din totdeauna singurul pe care l-am urmat, model.
Dar cea mai cruntă urmare și plată a păcatelor voastre
Ce-am îndurat-o Eu ca voi să fiți cu tatăl Meu în pace,

A fost cumplitul, de neîndurat simțământ de părăsire
A mea de către Tatăl, neînchipuită pedepsire,
Ce s-a-ntâmplat de la Adam cu întreaga omenire.

Însă voi de Tatăl, ca legătură conștientă,
Prezență vie, reală și omniprezentă,
Cei mai mulți nimica nu mai știți,
Și v-ați obișnuit fără de Tatăl în conștiință să trăiți.

Adesea El este numai o părere, idee rațional gândită,
Un exercițiu intelectual, nu o Realitate vie, Iubire infinită.
De aceea, fiindcă legătura cu Tatăl nu mai este,
Moartea și nimicirea se abat asupra voastră fără veste.

Dar prin Iubirea, Mila și Grația lui Dumnezeu,
Într-un final, cu bucurie m-am reîntâlnit cu Tatăl meu,
Trecând cu bine de-această ultimă încercare,
După acele clipe grele, de cumplită disperare.

Iar acum, întreg și-n pace mă aflu-n Cer și pe pământ,
Împreună cu al meu unic Tată, bucurându-mă de al Său Cuvânt.
Prin Lege și Iubire fiind tainic mereu nedespărțiți de voi,
Vă așteptăm cu drag și dor, pe toți să fiți una cu Noi.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Iuda

Iuda

Să-l judecăm, să-l condamnăm,
Nu ne este nouă dat astfel să ne purtăm.
Căci Iuda va fi judecat
Doar de Mântuitorul Împărat.

Pentru noi învățătura lui Iisus să fie cheia
Când mulțimea de bărbați a vrut să judece femeia.
”Cine este fără de păcat s-arunce primul piatra”
Și cu acest Cuvânt, femeii i-a fost iertată fapta.

Iuda ne-atrage atenția tuturor
Că-n fiecare dintre noi există-un trădător,
Uneori în gând, intenție sau faptă,
Manifestat sau nu, pe față.

Și conștienți de-al nostru orgoliu sfidător,
Ne rușinăm și renunțăm la aerul de superior.
E primul pas spre rugăciune și smerenie
Căci judecând pe alții, pe noi ne condamnăm de fapt la urâțenie.

Uneori, de prieteni putem fi sărutați și-mbrățișați,
Apoi, fără nici o remușcare trădați.
Dar gândul că și noi am putea să fim la fel,
Cum a iertat Mântuitorul lumea, ne-ndeamnă să urmăm al său model.
S-ajungem să gândim cu sufletu-împăcat,
Frate, soro, eu te-am iertat și am uitat.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

La viață

La viață

Venim la viață să-nvățăm prin noi
A distinge binele de rău.
Ne naștem cu strigăte de plâns și goi,
Fiecare cu destinul său.

Trăim și pătimim
Până învățăm să deosebim
Floarea cea frumoasă și atrăgătoare
Că poate fi, dincolo de culoare, și otrăvitoare.

La fel, omul falnic și frumos,
Prezentabil și pretențios,
Pe dinăuntru poate fi stricat, putrezicios.

Însă de vei învăța a-i mirosi,
Ca un câine polițist vei știi
Mirosul urât, de hoit
Ascuns într-un ambalaj strălucitor, luxos și doct.

Dar și parfumul îngerilor, sfințitor,
De Dumnezeu aducându-ne aminte tuturor,
De neconfundat devine simțurilor omului
Curățit și-ntinerit de asceza postului,
De la mii de kilometri depărtare
Cu-a sa spiritualizată adulmecare.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Atenție!

Atenție!

E un moment de cumpănă în omenire,
Iar pentru a răzbi, nevoie ai de-o nouă stare-n fire.
O accesare insistentă a zonelor celeste
E-obligatorie ca să treci de-aceste mari furtuni terestre.

Te legi de Dumnezeu și-atât,
Căci restul e confuz, urât,
Și o gândire nouă îmi apare pe ecran,
Atenție! De-acum nu mai ai prieteni nici dușmani.

E vremea când nu te mai poți încrede în nimeni
Nu știi prin cine-ți vine încercarea ori salvarea.
Rămâi senin și rezervat la așa-zisele faceri de bine
Și cu nădejde luptă să-ți păstrezi până la sfârșit onoarea.

Ești tu cu Dumnezeu și restul lumii,
O-ncordare simți din suflet până-n respirația gurii.
Acum îți afli a ta credință și putința
Să-ți lași întreaga viață în mâna Celui ce ți-a dat ființa.

În El ți-ai regăsit familia și prietenii,
În pacea și lumina Lui frate ești cu toți semenii,
De la sfârșit până la-nceputul firii,
Moment unic de neînchipuit, Iubire a Iubirii.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Om – (o)menire

Om – omenire

Ce mai faci tu, omule, în veacul ăsta tulbur,
Mă întreabă un prieten apropiat.
Om cu O mare este numai Unul,
Spunea părintele Arsenie înluminat.

Dar și om cu o mic mai este câte un mugur
Și de acesta încerc să mă apropii ne-ncetat;
Eu văd cât e de greu în lumea asta singur
Și-mi pun toată nădejdea în ” Idealul întrupat”.

Biruința Lui de fapt s-a împlinit
Când sulița ostașului i-a străpuns coasta,
Căci asta a fost miza pentru care a pătimit,
Salvarea omenirii cu prețul morții Sale-n viața asta.

-Însă deși ce-a fost mai mult am pătimit Eu pentru voi-,
Spune Domnul înțelegător de-a noastră grea nevoie,
Comisionul ne-aparține, trebuie să îl plătim doar noi,
Fiindcă împrumutul l-am făcut de bună voie.

Astfel neamul omenesc a pierdut toată averea
Primită-n dar mai înainte de a fi venit căderea,
Dar Tatăl a trimis pe Fiul, dovadă de iubire mare,
Din dragoste să fie jertfă și tainică-ascultare.

Deopotrivă în cer și pe pământ Legea Divină,
Nu lasă pe-altul să plătească totul pentru a ta vină
Și confruntat cu greutatea plății restului ce-a mai rămas
Omul se poate pierde iarăși, devenind al istoriei balast.

În astă lume spre sfârșit,
Zorii unei alteia apar din infinit.
Nașterea e grea și nelipsită de dureri,
Căci pruncul de Lumină cu greu se-arată între pământeni.

Dar bucuria măreției ce va urma să vină
Face să merite din plin aceste osteneli,
Pace va fi și peste tot numai Lumină
Pentru omenirea scăpată de a răului chinuieli.
Și se-mplinește astfel încă odată Voia Ta Divină,
Îți mulțumesc Doamne, că ne-ai redat a sufletului tihnă.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Distorsiunea intelectuală a Realității

Distorsiunea intelectuală a Realității

De vreme ce Dumnezeu nu poate fi demonstrat și explicat
Cu probe materiale și dizertații intelectuale,
E clar că mintea este un instrument inadecvat
Pentru cunoașterea tainelor ființei Sale.

Dar intelectul are și el mândria și-ndărătnicia lui
Și-nțelegând câte ceva, stăpân se crede al pămntului;
Căci deși în viață e bine să fii căutător,
Să nu lași mintea niciodată stăpână peste al sufletului dor.

Mintea, singură, e întruparea îngerului decăzut,
Trufie, orgoliu, putere distructivă, a răului început.
Numai prin ea, răutatea lui întoarce spatele Iubirii
Și cel mai deștept și șmecher devine stăpânul omenirii.

Deci mintea ignoră că există un Tată Creator,
Punându-se pe sine centru și al lumii-ntregi izvor,
Nebunie maximă la care ar fi putut visa
Și care atrage pe pământ Apocalipsa.

Noi însă putem să evităm distorsiunea intelectuală a Realității,
Căci dintru început avem în noi esența vieții și-a eternității.
Dar trebuie să oprim bruiajul cel mental, continuu și agresiv,
Pentru a redescoperi ceea ce suntem, copiii Tatălui Divin.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

1 decembrie 2016 – Nevoia de bucurie

Atunci cand este ziua cuiva drag,  simțim o bucurie în suflet, dorim să fim împreună cu cel aniversat, să-i facem un cadou și,  îmbrățișându-l,  să-i spunem:  ” La mulți ani, te iubesc!”
Deci, țara mea:
–  La mulți ani, te iubesc!

Nevoia de bucurie

Observ că tot mai mulți oameni de știință,
Medici specializați în a sonda a omului adâncă ființă
Ne amintesc un adevăr ce vine parcă din vecie;
Cât este de mare pentru noi, nevoia de bucurie.

Și căutăm formule sofisticate, tehnologii mai dezvoltate
Să trăim din plin, plăcerile toate, cât de mult se poate,
Astfel ca simțurile atee să ne bucure necontenit,
Iluzie veșnică, capcană a sufletului răzvrătit.

E drept că bucuria lumii materiale este bună cu măsură,
O satisfacție meritată, după muncă și-osteneala trupului în zgură,
Dar a inversa valorile, lăsând materia să dicteze,
Este nebunia supremă la care omul poate să viseze.

Mașini, petreceri, proprietăți și bani,
Obiecte fără suflet, iluzii prelungite peste ani,
Mereu crezând că ele realmente pot
Fericirea să ne-aducă, dintr-o dată și de tot.

Dar neamul meu din totdeauna a avut un alt model,
Deși trăind pe-acest pământ, în Cer și-a pus nădejdea atunci când i-a fost greu.
Iar prin jertfa născută din a sa dragoste divină,
Suferința a transformat-o în bucurie tainică, senină.

Istoria noastră e plină de asemenea exemple,
Fără de preț comoară în lumea asta de tenebre.
A n-o uita e datorie și  însăși salvarea noastră,
Căci acolo avem soluția la greutatea ce ne-apasă.

Și fiindcă a noastră comoară este enorm de mare,
Iau numai două giuvaiere spre tainică rememorare.
Sfetnicul Ianache, Brâncoveanu și ai lui copii,
Cât or fi avut și ei nevoie de bucurii;

Dar singuri au rămas, trădați de turci și occident,
Adevăr cumplit ce iese la iveală în mod evident;
Umiliți, maltratați și cu sălbăticie decapitați,
O crimă de negândit ce se întâmplă încă între confrați,

Doar pentru că au iubit Dumnezeul neamului meu,
Mai presus de orice idol, interes sau zeu.
Și au plătit cu a lor viață, fiecare în parte și împreună,
Îndrăzneala de-a fi creștin într-o lume pervertită și păgână.

Într-un alt moment de cumpănă al nației mele
Cel mai mare bărbat a fost o femeie,
Regina Maria, rămasă alături de soldați și de țărani,
Împărtășind cu ei boala, moartea, lupta pentru apărarea acestui neam.

Prin credința ei le-a redat viața, speranța, dorința de-a învinge,
Când au rămas iar singuri și abandonați între dușmani
Și pradă am fost lăsați, tribut de trupuri și de sânge,
Celor ce-au vrut să nu mai fim pe-acest pământ, decât o gloată de sărmani.

Dar ”mama răniților” împreună cu o mână de soldați, în vârstă ori mai puștani,
Minune creștină prin jertfa lor de sânge au făcut, vechi obicei de mii de ani.
Din nou imperii arogante și mândre de-a lor forță și avere
S-au poticnit de îndrăznelala unui neam însuflețit de o sfântă și tainică putere.

Prin credința în Dumnezeu și a lor Regină, au salvat nația de la neființă,
Împotriva celor mari care au uitat de mult ce este buna cuviință;
Și împreună, talpa țării și Regina lor cu nume sfânt, Maria,
Împlinit-au cel mai mare vis pe care l-a avut vreodată România.

Deci, dragii mei, cu-adevărat românul este vesel din a sa fire
Și bucuria o are în gest ,în faptă și privire.
Are însă și o vorbă: ” Țara arde și baba se piaptănă”,
Zicală-avertisment în lumea asta searbădă;
Căci, uneori, bucurie este să aperi pe pământ
Tot ce ai în suflet și în gând, mai drag și sfânt.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

O întrebare -19.11.2016

În fața minciunii, a jafului, crimei și sălbăticiei animalice întrupate în unii dintre semenii noștri, Mântuitorul ne-a sugerat trei forme de luptă: Iertarea , Mărturisirea și Răbdarea. Dar, ca să le poți practica, ai nevoie de o pregătire continuă, toată viața, care să te conducă spre un răspuns cât mai complet la următoarele întrebări: cine ești?, de unde vii? și unde mergi după ce părăsești această lume? Numai o profundă cunoaștere a lumii în care trăiești și a rostului tău în această lume îți dă puterea să lupți cu aceste arme.

O întrebare

Odată părintele Arsenie a întrebat:
Ce diferență este între smerenie și neputință?
Dar omul a rămas nedumerit și încurcat,
Fără răspuns în gând și-a sa voință.

Ce diferență este între Mântuitorul răstignit,
Cu a Sa viață sfântă și sufletul neprihănit
Și un tâlhar ce-i stă alături îngrozit,
Primind în chinuri plata ce i s-a cuvenit.

Smerenia e floarea rară a sfințeniei dobândite
Iar neputința, răsplata aspră pentru păcate-înfăptuite.
Una este asumată prin voie liberă din dragoste de Dumnezeu,
Cealaltă este consecința judecății omului ce s-a făcut pe sine zeu.

Tâlharului i se citește neputința clar pe chip,
Căci de-ar fi putut, orice ar fi făcut să scape
De suferința și agonia de neînchipuit,
Urmare a multelor și grelelor sale păcate.

Mântuitorul însă este Mila-ntruchipată
Căci Dumnezeu și om fiind,
Putea-ntr-o clipă să distrugă lumea toată
Și doar un Gând-Cuvânt să-l fi auzit grăind
Oștirile cerești L-ar fi eliberat pe dată.

Dar infinita Iubire față de Creația Sa
Îl face cu smerenie să își ia povara grea,
Și pătimind nespus ca om pe cruce
Pregătindu-se spre Ceruri a se duce,
Cu fruntea sângerândă de înțepătura spinilor cu vârf de ac,
Spune șoptit: Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Lumea noastră?

Trăim într-o societate unde patologicul, prin mass-media și anumite legi, este adus în fața publicului larg atât de des încât devine normalitate în conștiința oamenilor. Astfel el se inoculează în psihismul omului normal care, în final, ajunge să îl considere ca fiind parte firească, majoritară, a societății în care trăiește.
Pe de altă parte, observăm în nenumărate ziare, la diferite posturi de radio și televiziune, prezentarea voit exagerată a tot felul de infracțiuni, crime, spargeri și alte încălcări ale legii, cu imagini și detalii adeseori înfiorătoare. Toate acestea sunt puse la dispoziția unui public nepregătit să gestioneze emoțional și mental asemenea informații, fără a-i fi afectat echilibrul psihic, ajungându-se la o patologizare ce tinde să cuprindă întreaga populație.
Indirect, prezentarea acestor informații distructive, îndeamnă la infracționalitate și provoacă fobii ce modifică fundamental comportamentul normal al unui individ. Este vorba despre copii, tineri adolescenți și chiar adulți fără o pregătire adecvată pentru a se apăra de aceste valuri de agresivitate și desfrâu.
În mod normal, informațiile și detaliile despre tot felul de evenimente ori atitudini care se află în afara legii, ar trebui să fie accesate de oameni cu o anume specialzare profesională, pregătiți să gestioneze traumele emoționale ce decurg din confruntarea cu realitatea infracțională. Mă refer la procurori, jandarmi, polițiști, judecători, criminaliști, medici legiști, etc.
Promovând patologicul prin numeroase canale mass-media, chiar prin artă și educație (parțial), se poate ajunge în situația ca, la un moment dat, el să devină atât de prezent în viața cotidiană încât, ceea ce în prezent numim firescul uman, trăsăturile normale înscrise în noi de Dumenzeu să poată fi condamnate, ele nemaifăcând parte dintre valorile general-acceptate de societate.
Este posibil să apară o lume unde omul firesc al lui Dumnezeu va trebui să aleagă între două variante: ori acceptă patologicul ca normalitate și devine asemenea lui, ori este înlăturat de societate, fiind considerat, la rândul său, un caz patologic.  Sau, poate, va apare o generație care nu va mai consuma aceste otrăvuri…. și ei vor fi altfel.

Ovidiu Harbădă  13.11.2016

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Religia Mea

Religia mea

Eu nu pot să spun așa cum o fac alții
Că ești religia absolută și perfectă,
Superioară altora pe care-o au confrații,
Singura revelație vie și concretă.

În primul rând e vorba de smerenie
Într-o relație sinceră de rubedenie
Cu restul lumii în care sunt și eu lăsat de Dumnezeu,
Părticică a Creației între neamuri, dornic să-L cunosc pe Tatăl meu.

Că ea poate fi model ales de Tatăl pentru lumea toată,
Este o realitate ce-o trăiesc cu bucurie, uneori chiar exaltată.
Însă acest sfânt dar și-n același timp  misiune grea,
Numai prin fapte își poate arăta cu-adevărat valoarea.

Că a mea religie este cea mai bună ori rea,
Coroana spiritualității omenirii ori ba,
Numai însuși Dumnezeu este cel care va judeca,
Iar atunci, noi, ca neam, ne vom primi în Cer răsplata.

Eu pot a spune dragostea pentru credința mea
În care m-am născut, îmbrățișat de la-nceput cu totul de Iubirea Sa.
Ea m-a lăsat să caut spre tainică descoperire
Un nesfârșit șir de martiri, continuă mărturisire.

Iar neamul din care prin naștere și eu fac parte,
Vârf de lance este în ortodoxie, unic prin fapte.
De la neprihănita puritate a miilor de tineri și copii
Până la voievozi ca Brâncoveanu, unicate fapte-mărturii.
De la țăranul simplu, truditor pe-al țării sfânt ogor,
Până la Regina Maria, iubire hristică pentru al său popor.

Eu nu pot să spun așa cum o fac alții,
Că religia mea este singura perfectă.
O asemenea pretenție ar umili confrații,
Căci și alte religii năzuiesc la o astfel de etichetă.

Eu pot să spun că îmi iubesc religia
Și tot mai mult mă las cuprins de ea,
Mântuitorul mă-nsoțește și îmi ocrotește neîncetat ființa,
Model de jertfă și iubire, ce îmi purifică mereu conștiința.

Este religia care mi-a dat un rost și-un ideal în viață,
Bucurii și o familie, și-o pâine caldă odihnindu-se pe masă.
Prin credința lor ce din trecut spre mine vine, an după an,
Mă leagă strâns ai mei strămoși cu iubirea lor de neam,
Cu regi, țărani și voievozi, popor frumos,
Îndrăgostit pe veci de-un singur Împărat, Iisus Hristos.

Harbădă Ovidiu  6.11.2016

Publicat în articole | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Articol Ovidiu Harbada 27 oct 2016- Nu înceta

 

Nu înceta să crezi în visurile tale.Cândva, într-un fel sau altul, ele se vor împlini.

 

Odată, un vultur s-a împrietenit cu o găină. Era toată neagră, cu o creastă roșie, șmecherește lăsată într-o parte. Doar pe cap avea o pată albă. În discuțiile lor, vulturul îi povestea adesea despre frumusețile ce se văd de la înălțimile unde se ridica el, de aerul curat și limpede, de sentimentul de fericire și libertate pe care îl trăiește de fiecare dată când străbate văzduhul.

La o vreme, găina, tot ascultând minunățiile pe care i le povestea vulturul,  a început să își dorească cu ardoare să vadă și ea lumea de la înălțimile amețitoare pe unde zbura el. Și a insistat până când , într-o bună zi, vulturul, impresionat de rugămințile ei, a apucat-o de spate cu ghearele sale puternice și s-a ridicat cu ea în văzduh.

Găina era paralizată de fericire și frică. Însă, la un moment dat, a rămas doar bucuria descoperirii acestei lumi miraculoase, pe care o putea experimenta acum și cu propriile simțuri.  Priveliștea era grandioasă, iar sentimentul de libertate, de nedescris. Au plutit așa câteva minute, la înălțimi amețitoare. Brusc, după creasta unui munte, au apărul primele raze de soare. Extaziată în fața luminii ce o învăluia cu sclipiri de aur, găina s-a mișcat brusc, dorind să-i arate și vulturului locul de unde apăruse lumina. Fiind grea, din smucitură, vulturul a scăpat-o din gheare. S-a îndreptat ca o ghiulea spre pământ. După câțiva zeci de metri de cădere liberă, realizând ce se petrece, speriată de moarte, a început să dea haotic din aripi, sperând că se va opri din picaj. Vulturul, ajuns și el lângă ea, încerca să o prindă din zbor, însă, datorită zbaterii ei disperate, o scăpa de fiecare dată când reușea să o apuce.

Într-un final, găina s-a zdrobit de pământ și a murit. Cu toate acestea, ea a reușit să cunoască o realitate și frumusețe la care  suratele ei nici măcar nu puteau visa.

” Ei și?” poate o să mă întrebați. ”Cu ce s-a ales? Câteva clipe de fericire și o moarte violentă. Era de așteptat. Găinile nu au ce căuta în înaltul cerului. ”

Intenția mea nu este să dau răspunsuri obiecțiilor dvs. Eventual aș putea face unele sugestii sau emite ipoteze. Adevărul îl descoperă fiecare pe cont propriu.

A… M-am luat cu vorba și era să uit. Cam la un an după această întâmplare, pe la sfârșitul lunii mai, într-un cuib de vulturi, cam din aceeași zonă, au ieșit din ouă trei pui. După încă vreo 6-8 săptămâni, hrăniți bine, aceștia au început să zboare, mai puțin unul. Deși era zdravăn și sănătos, cu aripi puternice, frica la gândul că ar putea să cadă în prăpastie îl paraliza.  Zilele treceau, frații lui zburau tot mai bine, dar el rămânea în cuib.  Ceilalți doi plonjau cu bucurie în prăpastia ce se deschidea sub stânca pe care se afla cuibul, ca, după câteva secunde, să apară plutind majestos deasupra crestelor pleșuve. Degeaba încercau să-l ia la joacă printre stâncile golașe, agățate parcă de cer cu un fir nevăzut. Îi era frică să zboare.

La un moment dat, în timp ce frații săi pluteau deasupra cuibului chemându-l cu strigăte ascuțite, tatăl său, care zbura undeva mai în spate, deasupra lui, s-a lăsat în picaj spre el și, cu toată puterea, l-a îmbrâncit afară din cuib, rostogolindu-se ca un bolovan în hăul care se căsca sub el.

Luat prin surprindere, puiul de vultur s-a prăbușit în gol, dar, după câteva clipe de cădrere liberă, necontrolată, frica l-a făcut să dea nebunește din aripi. Au urmat câteva secunde de zbatere disperată, apoi, dintr-o dată, aripile și întreg corpul s-au sincronizat. La scurt timp, după ce frica i-a mai trecut, a realizat că zboară lin pe deasupra stâncilor  de care a crezut că se va zdrobi. În următoarele clipe, cei trei pui de vultur brăzdau cerul, jucându-se fericiți. Timpul a trecut, puii au devenit vulturi în toată puterea, au învățat să vâneze și acum străbat distanțe tot mai mari față de locul unde aveau cuibul.

Cel care învățase ultimul să zboare era mai neîndemânatic la vânătoare. În schimb, îi plăcea să plutească ore în șir, suspendat între cer și pământ, uitând adesea că are nevoie și de hrană. În afară de acest comportament aparte, îl mai deosebea ceva de frații săi. Pe cap avea o mică pată albă și o reminiscență de creastă, lucru neobișnuit la un vultur…

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Articol Ovidiu Harbădă 07,06,2016 – Ce avem cu adevărat nevoie: să credem ori să știm?

Un bătrân din satul meu stă sprijinit într-un baston ortopedic. Se află în fața porții, la stradă. Este început de noiembrie. Deși diminețile sunt reci, acum când trec pe lângă el, pe la ora 11, este soare și căldura blândă ne mângâie chipurile. Mă salută bucuros.  Bucuria o descopăr în privirea sa veselă,  care parcă vrea să mă îmbrățișeze,  căci gesturile și vorbele se lasă mai greu deslușite.  E dorință, nu mai e putință. Trupul nu-l mai ajută.  Se mișcă greu, vorbește rar, încet. Fața îi este acoperită de o barbă albă, nerasă de vreo săptămână.  El nu prea se mai poate îngriji.  Trebuie să-l bărbierească altcineva. Iar cei din jurul lui nu prea mai au timp de el, viața e grea și ei trebuie să alerge toată ziua după bănuții necesari traiului.  Ori poate este și puțină indiferență față de bătrân, sau lăcomie de a câștiga mai mult… mai mult.

Deși neputincios și bolnav, moșu are un singur necaz:  nu mai poate merge la biserică. A încercat, dar pe drum a căzut și nu s-a mai putut ridica. Niște străini l-au ajutat să ajungă acasă. El nu mai iese decât dacă îl duce cineva. Și cine mai are timp de el?

Niște consăteni, cam de-o vârstă cu el, dar mai în putere,  trec pe lângă el. Bucuros că ajung prin fața lui, îi salută cu voce sleită, sperând că se vor opri o clipă la poarta lui să schimbe o vorbă. Însă aceștia sunt grăbiți. Salută din mers și își văd de drum. Bucuria de pe chipul bătrânului s-a topit.

Mai stau puțin de vorbă cu el, îl îmbrățișez, îl sărut pe obrazul bărbos  și plec la treaba mea.  Pașii parcă mă duc singuri pe drum, soarele îmi mângâie ființa, e cald, plăcut. Fără să îmi dau seama, dus pe gânduri, simt lacrimi ce se preling pe obraz și se înnoadă în bărbie, picurând pe haină. Îmi persistă în minte chipul său, mâinile bătrâne sprijinindu-se cu greu în baston, cel care suportă în locul picioarelor greutatea trupului. Cu toată această neputință și suferință, ochii lui zâmbeau, așa cum vezi la copiii mici, când sunt fericiți. Poate acest contrast m-a emoționat  atât de puternic. Ori gândul că și eu voi putea ajunge așa, la un moment dat!? Este adevărat că am ajuns la o vârstă când aceste detalii mă fac să fiu atent. Mi-aduc aminte că în urmă cu vreo 3-4 ani acest bătrân a fost la Prislop, prin octombrie-noiembrie și, timp de o săptămână și ceva, zi de zi, a muncit alătiuri de cei mai tineri, la tăiat lemne pentru mânăstire. A lucrat mai încet, dar a lucrat, nu a stat. A fost la program zi de zi, toată perioada cât au municit acolo cei din satul meu.  Pe atunci avea aproape 80  de ani.

Acum nu mai poate nici să meargă.  Și totuși, are ochii unui copil fericit. Tot gândindu-mă la dânsul, într-o clipă am înțeles. În el am văzut credința vie, lucrătoare, simplu, tăcut, fără declarații. Ieșise în poartă să mai vadă odată lumina zilei,  a soarelui.  Împăcat, își lua la revedere, în chip tainic, de la această lume. Dar oamenii sunt prea grăbiți, cu prea multe probleme și treburi importante de rezolvat.  Nu observă îmbrățișarea de adio a bătrânului al cărui trup plângea și ai cărui ochi zâmbeau.

El a dorit să știe, dar la un moment dat i-a fost de ajuns să creadă.

Ovidiu Harbădă   07,06,2016

Publicat în articole, Rubrica saptamanala | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

În neputință îți descoperi credința și puterea de a continua

Stăeam de vorbă cu un bătrân înțelept, trăitor încă pe acest pământ, un neobosit căutător. Când am vrut să-mi exprim admirația pentru dânsul, m-a întrerupt:

–  Sunt doar un păcătos care a aflat că există sfințenie. Și de atunci nu mai am liniște. De fapt așa credeam eu, că acea stare de dinainte se numea liniște. În realitate era doar amorțirea pe care ți-o dă ignoranța… Sau nesimțirea omului fără Dumnezeu. Cât despre adevărata liniște…Acum sunt doar un om care a aflat că există Dumnezeu.  În rest, evenimentele vieții mele… au rămas doar detalii nesemnificative. Căderi și ridicări; un bob de grâu, gata să moară într-o lume întunecată și să renască în lumină.

l-am întrebat curios:

–      Dar nu putem trăi în lumină, coborâți fiind în întuneric?

–      Da, se poate. Însă doar câțiva reușesc să facă față, în mod conștient, variațiilor uriașe de energie dintre întuneric și lumină, rămânând de-a lungul vieții consecvenți cu Lumina. Uită-te la unele mari genii. Cât de sublimi pot fi uneori  și cât de porci alteori. Este o suferință mare, pe care puțini o pot răbda.

–    Ce-mi spuneți dumneavoastră mi se pare trist, pesimist, demobilizator. Eu mi-am facut mereu o impresie optimistă, o bucurie  din aspirația la o existență spirituală.

–   Așa și este, mi-a răspuns zâmbind bătrânul. Starea pesimistă vine de la omul care vrea el să devină sfânt,  desăvârșit.  Bucuria este la cel care știe și trăiește adevărul spus de Iisus, când a răspuns ucenicilor, după întâlnirea cu tânărul bogat. Aceștia l-au întrebat, descumpăniți, ca și tine:     ” Dar cine poate să se mântuiască?”  Iar Mântuitorul le-a răspuns: ” La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.” Tristețea vine de la acel mod de gândire prin care oamenii cred că pot fi fericiți, împliniți, doar prin propriile lor puteri,  ignorându-l pe Dumnezeu. Orice experiment uman, social, științific,  în afara conștiinței că ființa umană este parte a Divinității, va fi sortit eșecului, suferinței și, în ultimă instanță, autodistrugerii.

  –   Nu înțeleg. Cum puteți să-mi spuneți așa lucruri grave, chiar înfricoșătoare și totuși să aveți un chip atât de senin, surâzător. Parcă nu v-ar păsa deloc.

  –  Ba îmi pasă dragul meu. Dar eu nu-mi asum responsabilități pe care le are Dumnezeu și nici nu evit responsabilitățile pe care le am eu, ca ființă umană, în această viață. Știu că cine este cu Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, încheie cu bine toate aventurile vieții sale. Eu trăiesc deja acea bucurie. Nu este meritul meu. Am primit aceasta ca pe un dar. Nu o pot explica rațional. Și nici nu trebuie.

Ovidiu Harbădă, 02,06,2016

Publicat în articole, Rubrica saptamanala | Etichetat , , , , , , , ,

18,12,2015 – Și dacă

Un om spune unei mulțimi adunată să-l asculte: Vă iubesc!
–    De ce?,  întreabă cineva din sală.
–    Nu știu, răspunde omul.

 

Și dacă

Și dacă o fi să fie,
Ne-om mai auzi.
Și de este-ngăduit de Cer și-a lui Lumină vie,
Gândul bun va mai răzbi.

În pace a ne ruga să fim,
Pacea lumii deie Domnul peste tot din plin.
Voi și noi, o vreme cel puțin, suspendați în bunătate,
La mulți ani s-avem și multă, multă sănătate.

Masa cu bucate din belșug să fie plină,
Iar gândurile voastre sfințite și curate ca o lacrimă divină.
Prin urmare,
Eu vă îmbrățișez cu drag și vă urez s-aveți de toate,
Români și Românie, popor și țară binecuvântate.

Autor: Ovidiu Harbădă

Publicat în articole, Rubrica saptamanala | Etichetat , , , , , , , ,

Articol Ovidiu Harbădă 11,12,2015 – Trimișii lui Dumnezeu

Un înger povestea unui om cuminte:
Îngerul: – Tu ştii că în Cer se pregăteşte masă mare?
Omul: – Păi cum să ajung acolo sus, unde numai voi îngerii puteţi merge?
Î: – Nu acolo.., căci Cerul cel de sus, cu luminile sale de negrăit a coborât jos, în cerul pământului acestuia, şi aici se pregăteşte masă mare.
O: O… înseamnă că tot cerul va fi luminat!
Î: Nu… Ei şi-au ascuns lumina şi fac toate pregătirile necesare cu discreţie, în atmosfera şi înţelegerea firească a oamenilor acestui pământ dar…
O: Şi atunci de unde o să ştim noi cum să o deosebim de o masă a oamenilor de pe pământ, mai ales că stăpânii lumii pun mese bogate şi strălucitoare cum nu s-au mai văzut.
Î: Strălucirea nepământeană a acestei mese se va vedea cu siguranţă, însă numai la vremea hotărâtă de Domnul. Dar totuşi, unele nuanțe vor ieşi în evidenţă, pentru observatorul atent. Simplitatea, curăţenia, ordinea, pacea şi mai ales culoarea albă. Feţele de masă de un alb imaculat, farfuriile albe, tacâmurile înfăşurate în şervet de pânză albă. Iar când intri în curtea casei unde s-a pregătit masa, predomină albul, caldarâmul este acoperit de o zăpadă albă, imaculată. Calci pe ea şi rămâne la fel, nu se murdăreşte, peste tot alb curat. Şi nu ţi-e rece la picioare.
O: – Şi cine este invitat la această masă?
Î: – Toţi. Şi stăpânul şi sluga. Şi bogatul şi săracul, şi credinciosul şi cel necredincios, toţi.
O: – Bine, bine, dar nu sunt atâtea mese, unde vor sta toţi?
Î: – Loc este pentru toată lumea, asta nu-i o problemă. Dar nu toţi cei invitaţi vor veni. De exemplu, unii dintre cei puternici, care au totul pe acest pământ, care dau mese cui vor ei şi au ignorat toată viaţa că este ceva mai presus de propria persoană, aceia nu vor veni. Mândria şi faptele lor nu-i vor lăsa să accepte invitaţia. O vor refuza.
Şi astfel, toţi oamenii pământului vor fi chemaţi. Faptele lor, gândul ce-au gândit, dorirea ce-au dorit, ele îi vor face să accepte sau să refuze invitaţia.
Mare agitaţie va fi. Dar când totul este pregătit, mesele s-au ocupat, lumea a tăcut, Împăratul lumilor va veni şi va da toate pe faţă. Lumina şi întunericul, fiecare cu cei care le-au slujit, vor primi ce li s-a făgăduit. Iar tot acel alb simplu, imaculat, lumină orbitoare va deveni. Cei care au căutat în timpul vieţii pământene lumina, chiar dacă n-au găsit-o întotdeauna, vor fi acasă.
Ceilalţi, care n-au onorat invitaţia, vor culege roadele liberului lor arbitru, căci la vremea când Împăratul va fi coborât la masă, în afara locului unde se află El, Pământul va intra în frământarea curăţirii, iar Viaţa, aşa cum o ştim, va lua o pauză.
O: Nu prea înţeleg!?
Î: Dar crezi?
O: Cred!
Î: Să nu-ţi pierzi credinţa, căci timp de înţeles nu prea mai este.
Şi înainte ca omul să mai zică ceva, îngerul a dispărut.

Trimişii lui Dumnezeu

Trimişii lui Dumnezeu
Pe pământ oameni sunt.
Dar în Cer au statut de zeu,
De veacuri cu stemă de sfânt.

Puternici şi cu îngerii egali,
Între noi fragili şi marginali.
Dar în ciuda aparenţei
Energii mai presus de mintea omenească
Arată simplu, dovada apartenenţei
La o lume cerească, fără răutate pământească.

Şi totuşi, de ce mai stau cu noi?
Ei iubesc şi sunt urâţi,
Dăruiesc dar sunt jertfiţi
De parcă ar fi doar un gunoi.

Când trăiesc sunt umiliţi şi chiar omorâţi.
Apoi ridicaţi în slăvi, respectaţi şi cinstiţi.
Se pare că adesea noi oamenii suntem
Bestii cu figură de sfânt modern,
Făcând acelaşi joc meschin, peren.

Ce Iubire ei trăiesc
De suportă totul?
Nu se-mpotrivesc, dar mărturisesc
Cu viaţa lor pe Domnul.

Sunt două taine una-n-tralta
Pentru care între noi mai vieţuiesc.
Iubirea de Dumnezeu şi Judecata
Ce urmează-n mod firesc.

Şi toate au un rost,
Judecătorului vor fi de folos.
Cei din ”Fericiri”, fericiţi vor fi.
Ceilalţi se vor duce pe pustii.

Căci nici unul dintre cei ce crima
Au săvârşit-o împletită cu minciuna,
Iar desfrâul împotriva firii l-au făcut,
Nu vor putea spune la Judecată: N-am ştiut.

Autor : Ovidiu Harbădă

Publicat în articole, Rubrica saptamanala | Etichetat , , , , , , , ,

Carte

 Gând in toiul luptei

”Pacea mea las vouă”

autor: Ovidiu Harbădă – editura DHARANA 2015

 Cartea a aparut in luna decembrie 2015

o puteti gasi in librarii si la editura

Publicat în carti | Etichetat , , , ,