Mici răspunsuri la unele mail-uri – 3

Într-un mail, cineva îmi vorbea despre fericire. El făcea însă unele confuzii.

I-am scris câteva rânduri:

Fericirea pentru om este posibilă. Dar a nu se confunda fericirea cu plăcerea. Cea de-a doua ține de niște senzații corporale, de o iubire legată de ceea ce poate produce aceste plăceri și de o voință redusă doar la scopul perpetuării acestor plăceri. Dar astfel, la un moment dat, vei încălca niște legi ale naturii, niște legi Divine care vor genera obligatoriu suferință. Și vom suferi până vom înțelege cauza suferinței și nu o vom mai genera din nou prin comportamentul nostru. Fericirea însă, este cu totul altceva. Este atunci când omul își are gândul, inima și voința unite în Dumnezeu. Și atunci zici ca părintele Arsenie: ” Toate diamantele lumii sunt gunoi față de valoarea unei clipe trăite în Lumina Dumnezeirii.”

Ovidiu Harbădă

Anunțuri
Publicat în articole | Lasă un comentariu

Mici răspunsuri la unele mail-uri – 2

Unui prieten care îmi trimite adesea bancuri, unele chiar reușite.

Să ști că am cunoscut mulți oameni, unii de seamă, chiar artiști cu umor, cărora le-a dispărut brusc umorul când au dat de suferință….  pentru că au trăit fără să caute să răspundă la cele 3 mari întrebări ale omenirii: cine sunt, de unde vin și încotro pleacă după ce mor. Umorul ca și condiment ocazional este foarte bun, dar dacă ajunge drog și ne dă iluzia că trăim și suntem fericiți, devine periculos…. pentru că ne anesteziază conștiința.

Dar, ai dreptate. Nici să fim prea serioși și încruntați nu este o dovadă de spiritualitate.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Mici răspunsuri la unele mail-uri- 1

Marii initiați ne-au arătat mereu soluția. De ce nu o vedem? De ce nu o acceptăm? De ce nu o urmăm cu sinceritate?
Unul dintre ei spunea simplu: ”My life is my message”. Avem la îndemână viețile lor… ca să învățăm și să trăim soluția.
Dar suntem prea plini de viețile egourilor noastre. Părintele Arsenie spunea: Mântuitorul a venit pe pământ și ne-a oferit Pacea Lui. Dar oamenii refuză Pacea Lui și vor să instaureze pacea lor, ceea ce cred ei că ar fi pacea. De aceea nu vor avea niciodată pace, doar război.
Pentru individ există și o altă soluție. Să nu condiționezi mântuirea de datele exterioare ale existenței. Să înțelegi că mântuirea este o faptă interioară, o întâlnire în CONȘTIINȚĂ cu Mântuitorul sau alt reprezentant al Luminilor spirituale. Această întâlnire iți dă puterea și șansa să rabzi cu bucurie necazurile vieții până la sfârșit. Răbdarea adevarată nu poate veni doar din voință. Ea vine din acea iubire care l-a făcut pe sf. Ștefan să radieze de bucurie când semenii lui îl omorau.
”Și a zis: Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.“ Credința și dragostea din inima Mucenicului Ştefan au fost mai tari decât moartea….. Lovit cu pietre din toate părţile, el se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.”

Dragul meu …. este mare diferența între a auzi și a asculta. Până nu învățăm să ascultăm…. nu putem merge mai departe. Putem face valuri…. chiar spectaculoase, dar stăm pe loc.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

De ce moare omul?

De ce moare omul?

De ce o școală pe care o începi la un moment dat se tremină? Tot ce există în timp se naște, trăiește și moare. În timp, orice are un început, există o vreme, apoi dispare. O zi din viața unei gărgărițe, nu este egală cu o zi din viața unui leu ori a unui elefant. Există ființe a căror viață durează câteva ore sau altele care trăiesc sute de ani.

Dar ce înseamnă cuvântul timp? Se pare că, așa cum îl conștientizăm noi, este o convenție între oameni, inventată cu scopul de a-i ajuta să se înțeleagă mai bine în viața socială, să-și coordoneze diferitele activități, să-și ordoneze existența raportându-se la o valoare comună. Până la un punct este un lucru tare folositor, mai ales în aglomerările urbane. Te ajută să funcționezi într-un sistem social, după niște reguli mai mult sau mai puțin impuse, de care ești sau nu conștient.

Putem spune că există un timp obiectiv , convențional și unul subiectiv. De ex., mă întâlnesc la ora 10 cu colegii la școală să jucăm fotbal. Ora 10 este o convenție pe care am acceptat-o prin educație și la care ne raportăm cu ajutorul unui instrument adecvat, ceasul. Există însă și un timp individual ce nu se mai supune acestei convenții. Biologicul este predictibil prin convenția timp. Dar conștiința?

Aceasta, câtă vreme coabitează cu biologicul, adesea se confundă cu el și cu timpul său. Dar când experimentează părăsirea biologicului, apoi revenirea, iar aceste pendulări se realizează în condițiile în care conștiința rămâne trează, ce se întâmplă cu această convenție numită timp, cu toate sistemele noastre de referință în care suntem dresați să credem și să ne conformăm lor?

În modul obișnuit de funcționare al speciei noastre, deocamdată, starea de conștiență se întrerupe când adormim. Când ne trezim, nu știm nimic despre noi, unde am fost, ce am făcut, în acest interval de timp între adormire și trezire. Noi spunem că am dormit. Eventual mai ținem minte crâmpeie de vis. Dar în toată această perioadă de timp ce s-a întâmplat cu noi, unde am fost? De ce nu știm nimic? De ce starea de conștiință se întrerupe? Oare are rost să ne punem asemenea întrebări? Observăm că în natură alternanța stare de veghe- somn există pretutindeni. O parte a ființei noastre încă se sustrage cunoașterii conștiente. Cine sunt eu în stare de veghe mai pot răspunde, dar și această cunoaștere se află în transformare, uneori mai lentă și discretă, alteori bruscă și vizibilă.

Dar cine sunt eu în stare de somn? Primul gând ar fi că nu mai sunt, deoarece conștiința putem spune că este ”suspendată” undeva iar eu nu mai știu nimic despre mine în acest răstimp. Și totuși, crâmpeie dintr-o altă realitate parvin uneori conștiinței din stare de veghe, după trezire. Însă aceste trăiri, destul de rar își găsesc coerență în realitatea din starea de veghe. Totuși, exsistă destule cazuri și studii științifice despre moartea clinică și visele premonitorii,  unde informațiile obținute despre realitatea noastră sunt de o acuratațe de netăgăduit. Astfel, unele persoane primesc prin vis soluții la probleme reale din viața lor, ori sunt atenționați asupra unor evenimente viitoare sau li se aduce la cunoștință un eveniment întâmplat, dar despre care nu știau nimic.  Tot aceste studii au ajuns la concluzia că acuratețea și frecvența acestor vise depinde și de o anume predispozoție înnăscută, cât și de o conduită morală autoimpusă,  exersată până la sfârșitul vieții.

Și?… Mai departe? Știu că ați vrea explicații și răspunsuri mai lămuritoare la aceste întrebări dar… scopul  meu nu este să ofer răspuns la toate întrebările. Nici nu am la toate. Mi-aduc aminte de ce spunea Valeriu Popa. ”Rostul meu este să vă trezesc dorința de căutare și să vă arăt că se poate, sau, mai exact, că se autopoate.”

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Căutări

 

Pe un povârniș de deal, un bătrân și un tânăr privesc așezați în iarbă, cum se ascunde soarele după un norișor alburiu, cam la vreo 2 ore după ce răsărise. Bătrânul avea un chip senin, împăcat, chiar dacă urmele bătrâneții și ale unei vieți trăite uneori la extrem erau evidente. Nu-i mai era frică de moarte, nici de viață. Nu-l mai deranja ce gândeau și vorbeau oamenii despre el. Nici frica de viitor nu o mai avea; ce va face, cum va fi, din ce va trăi și cum. Cât despre sănătate, de mult nu mai știa ce înseamnă să fi sănătos cu adevărat. Dar învățase să coabiteze cu boala, să o gestioneze și să o accepte când nu putea schimba nimic. Nu era pe moarte. Dar nici prea departe de ea. Reușise să învețe câte ceva de la viață iar acum, această cunoaștere îi oferea privilegiul să fie în pace.
Tânărul, uitându-se la el, nu mai are răbdare să tacă și începe să vorbească despre ce îl frământa:
– Învățătorule, eu mă străduiesc să învăț, dar unele lucruri din cele pe care le aflu, din cărți, învățături sfinte, chiar și comentarii ale unor erudiți ai dogmelor spirituale, pierd firul unei logici bazate pe cunoaștere și experiență proprie. Aproape întotdeauna ajung într-o zonă de incertitudine, unde reperele sigure dispar. Fără să vreau, sunt confuz. Una mi se spune, alta face cel care îmi spune, iar experiența mea personală mi-a scos la iveală unele adevăruri care nu sunt întocmai cu ceea ce citesc. Sunt pus în situația de a nega propria experiență numai ca să nu aduc atingeri dogmei. Ce să fac?
Învățătorul:
– Ia în considerare și dogma și propria experiență. Ai răbdare. Cu timpul, cu stăruință, lucrurile se limpezesc și vei știi ce să iei mai departe cu tine, ce este bun și din dogmă și din experiența ta personală. Intuiția îți va spune și ce să lași în urmă, căci nu îți mai este de folos.
Tânărul:
– Dar am întâlnit oameni valoroși, frumoși prin faptele lor de bine, care sunt foarte rigizi și fixiști când este vorba despre dogmă. Când am încercat să discut cu ei unele aspecte unde dogma, din puncul meu de vedere scârțâie, au devenit aproape agresivi, răi, le-a dispărut iubirea și bunăvoința de pe chip, cum să zic, parcă i-aș fi înjurat. Și totuși, în multe privințe sunt oameni minunați.
Învățătorul:
– Vezi tu, uneori, în viață, când ești la greu și ceva te scoate din necaz, ai tendința să absolutizezi valoarea acelui ceva, așa cum l-ai înțeles tu atunci. Sau, dacă, din copilărie ți se spune un anume lucru și crezi și îl respecți, îl iei de bun și nu te mai întrebi cât este de adevărat și dacă mai poți adăuga ceva pentru o și mai bună înțelegere. Și mergi așa toată viața. Nu te interesează mai mult. În plus, dogma pământeană, va avea aproape întotdeauna și unele elemente care nu au nici o legătură cu legile divine, deși pretind că le slujește (dacă ne referim la o dogmă religioasă). Aceste elemente servesc doar intereselor de putere ale celor care conduc instituțiile respective. Dar faptul că pe unii nu îi interesează mai mult, nu înseamnă neapărat că nu există mai mult. Sunt oameni care, prin structura lor psihică sunt căutători, ei nu se vor mulțumi niciodată numai cu dogmele. Vor căuta mereu dincolo de ele. Este clar că experiența lor, adevărul descoperit de ei prin trăire repetată, nu numai prin studiu intelectual, va cuprinde și aspecte care vor ieși din cadrul dogmatic. Gândește-te la Mântuitor, la experiența lui de viață și la Adevărul pe care El îl trăia, nu îl știa din citite. Cei învățați ai vremii, intelectualii vremii și preoții de atunci, l-au omorât pentru că El, prin Iubirea și Înțelepciunea Lui a îndrăznit să încalce dogmele ( și să deranjeze pe cei care își ascundeau interesele de putere în spatele dogmelor). Adu-ți aminte ce le-a spus Mântuitorul preoților din templu care îl condamnau că îi lăsa pe copii să-i spună Fiul lui David. La început a spus copiilor pilda cu tatăl și cei doi fii pe care îi trimisese la lucru în via sa. Primul a spus că nu merge, dar până la urmă i-a părut rău și s-a dus, iar al doilea a spus că merge, dar nu s-a dus. Întrebându-i pe copii care dintre cei doi fii a făcut voia tatălui, aceștia au răspuns că primul. După care s-a întors către preoții care îl priveau cu pizmă și, înfruntându-i, le-a spus: ” Știți care este tâlcul poveștii? Că sunt unii care se cred neprihăniți pentru că spun `Da` lui Dumnezeu, dar nu fac voia Lui.” Cuvintele astea mi-au rămas întipărite în minte de când am văzut scena respectivă în filmul lui Zeffirelli despre Iisus.
Dogmele care pretind că îl slujesc pe Dumnezeu, ajung, din dorința de a demonstra că dețin adevărul absolut, să îi ia lui Dumnezeu dreptul să hotărască prin cine vorbește, ce spune, prin cine se manifestă și cu ce intensitate. Comportamentul și atitudinea preoților din vremea lui Iisus tocmai acest lucru îl demonstrează. Din cauza dogmei pe care o slujeau și care îl reprezenta pe Dumnezeu și voia Lui ( așa cum tălmăceau ei dogma), nu l-au mai recunoscut pe Dumnezeu când s-a prezentat în fața lor, în formă omenească, îndrăznind să fie altfel de cum vroiau ei. Dogma îl obligă pe Dumnezeu să se manifeste numai așa cum vor cei care doresc și parțial reușesc să conducă destinele oamenilor, absolutizând dogma. Nu este aberant? De fapt nu este de vină dogma, ci îngustimea de înțelegere a celor care pretind că sunt stăpâni (ori administratorii pământeni) ai dogmei. Sau poate o fac intenționat.
Tânărul:
– Totuși dogma îți oferă niște repere, o direcție în viață, posibilitatea ca mai mulți oameni să se unească în jurul unui ideal, să trăiască împreună o viață mai armonioasă.
Învățătorul:
– Viața înseamnă evoluție, transformare, perfecționare, un drum spre desăvârșire. Dogma…. te salvează pe moment, un an, doi, zece, poate chiar mai mult. Pentru o mare parte dintre semenii noștri este de ajuns. Dar la un moment dat, când gradul tău de cunoaștere și înțelegere depășește granițele dogmei, a rămâne în limitele ei, este aproape o sinucidere spirituală. Uite, ca să înțelegi mai bine am să-ți povestesc o întâmplare:
Un om se trezește în mijlocul unei ape mari. Pornise de pe mal cu o barcă spre larg să pescuiască, dar o furtună iscată din senin l-a răsturnat în apă și valurile l-au dus departe, la câțiva kilometri de mal. Acesta abia se mai întrezărea în depărtare. Este obosit, dezorientat și se simte lipsit de ajutor. Vede undeva, lângă el, o cioată care iese din apă. Era înțepenită într-o baliză veche, abandonată care, în trecut, fusese un indicator pentru vasele ce treceau prin zonă. Este salvarea lui. Dacă nu ar fi găsit-o ar fi murit, căci nu mai avea putere să înnoate până la malul care abia se vedea în zare. Se apucă de ea cu nădejde și răsuflă ușurat. Cioata i-a salvat viața. O strângea în brațe cu dragoste, mulțumind lui Dumnezeu. La puțin timp furtuna încetează și valurile se domolesc. După o vreme, după ce s-a mai liniștit, odihnit, începe să se gândească.
Își dă seama că, deși pe moment este în siguranță, trebuie să facă ceva, să găsească o soluție să ajungă la mal. Nu poate rămâne toată viața în mijlocul apei, atârnat de cioată. Dacă nu face ceva, mai devreme sau mai târziu va muri. Este o luptă pentru a lua o decizie; să rămână în această temporară siguranță, dar fără prea multe șanse pe termen lung, ori, să lase cioata și să se îndrepte către mal. Gândul de a da drumul cioatei îl înspăimânta. Era singurul lui punct de sprijin în acea imensitate de apă. Era acel ceva care îi salvase viața. Și acum să o părăsească de bună voie? Nu prea îi venea. A mai trecut o vreme. A început să obosească, îi era foame, statul continuu în apă îl sleia. De câteva ori a adormit și, fără să-și dea seama, a dat drumul cioatei, scufundându-se ușor. S-a trezit brusc, căci nu mai putea respira și înghițea apă. A început să accepte ideea că dacă rămâne în continuare agățat de cioată, aceasta va însemna, la un moment dat, moartea sa. Bucata aceea de lemn, care îl salvase de la înnec, acum, dacă rămânea agățat de ea, îi va pecetlui moartea. Cu toate acestea, încă îi era frică să dea drumul acestui efemer sprijin și să se îndrepte spre ceea ce era cu adevărat solid și stabil, pământul ce se vedea în zare. A mai stat o vreme. A venit la un moment dat, ploaie și ceață. Pământul nu se mai vedea de loc. Sentimentul de izolare și singurătate îl apăsa tot mai tare. Frica că va muri nu îl mai părăsea. În acel moment a înțeles că cioata nu va putea să îl salveze, așa cum își dorea el. Acea bucată de lemn, care îi salvase viața, de acum nu îi mai poate fi de folos. A rămâne în continuare lângă ea însemna propria condamnare la moarte. A așteptat să se oprească ploaia și, după ce a dispărut ceața, a spus o rugăciune, a dat drumul cioatei și a început să înnoate spre mal. Era departe, nu avea siguranța că va ajunge, dar în sufletul lui, după multe zile, era liniștit, împăcat. Știa că face ceva pentru a se salva. A înnotat vreo 7-8 ore. Malul se vedea mai clar, însă era tot departe. Simțea cum obosește tot mai tare. Parcă trupul nu-l mai asculta, mișcările erau tot mai grele, fără vlagă. Îl cuprindea o toropeală din ce în ce mai mare. Se observa cu o oarecare curiozitate. Nu-i mai era frică de moarte. O acceptase. Era chiar mulțumit că a ales să lupte până la capăt și nu a rămas priponit de cioată. Mișcările erau din ce în ce mai lente. Se ruga, iar rugăciunea îi aducea o stare de pace. Nu îi mai era frică. La un moment dat, nici nu mai știa dacă este treaz sau mort, vede cam la o sută de metri în fața lui, spre dreapta, un abur luminos în care se contura silueta unei ființe umane. Era un chip feminin care îi zâmbea și îl îndemna să vină către ea, având brațele întinse către el. Înviorat de această viziune, a început să înnoate către ea, nevenindu-i să creadă că mai are putere. Când a ajuns lângă ea, a vrut să o ia de mână, dar femeia de lumină a dispărut. Trist, crezând că a fost o halucinație a lui, sleit de puteri, murmurând în gând numele lui Dumnezeu, s-a lăsat în voia apei, corpul scufundându-se încet. Cum se afla în poziție de înnot, a trecut în poziție verticală, căci nu mai dădea nici din picioare nici din mâini. Brusc, din senin, picioarele s-au sprijinit pe ceva solid. Speriat, a sărit în sus, ieșind până la brâu din apă. Uitându-se în jos, spre marea lui uimire, a văzut fundul mării și picioarele lui odihnindu-se pe nispiul fin. Nu știa ce să creadă; era real sau era deja mort? Malul se vedea în zare, dar mai avea de înnotat cel puțin vreo 3 ore până la el. Cum era posibil să stea cu picioarele pe fundul apei. După ce uimirea s-a mai domolit, a început să meargă spre malul din zare. Nu mare i-a fost mirarea când a descoperit că după vreo 10-15 pași apa a început brusc să crească și nisipul i-a dispărut de sub picioare. S-a întors repede și a simțit din nou pământul sub picioare. A mai mers așa preț de câteva minute, stânga – dreapta și, de fiecare dată, la un moment dat, pământul îi dispărea de sub picioare. Până la urmă a înțeles. Era ca un fel de mic deal sub apă și el se afla pe coama lui. Se putea odihni, să-și refacă puterile, dar va trebui în continuare să înnoate până la mal. Toată această coamă de pământ aflată sub apă nu avea mai mult de 10 –12 metri pătrați. Dacă nu apărea acea femeie de lumină să îl cheme spre ea, n-ar fi avut cum să nimerească acel loc. A mai stat o vreme să-și revină, apoi convins că nu este singur și este ajutat, a pornit înnot cu nădejde spre țărmul ce se vedea tot mai aproape. Într-un final a ajuns cu bine pe pământul pe care, o vreme, crezuse că nu va mai pune piciorul.
Apoi bătrânul s-a oprit, zâmbind în colțul gurii unui gând numai de el știut, sau poate altcuiva.
Tânărul, privindu-l cu simpatie îi spune:
– Frumoasă poveste. Am ascultat-o cu plăcere și voi medita asupra ei. Se pare că dogma ne este într-adevăr de folos, dar să nu facem din ea Dumnezeu. Și mai ales nu cumva, în numele dogmei de care ne-am atașat, să ne credem superiori altora ori să o considerăm singura deținătoare a Adevărului. Misterul vieții este mai presus de orice dogmă. Dumnezeu este mai presus de orice dogmă.
Bătrânul îi răspunde:
– Da, pentru tine este o poveste și vei încerca să înțelegi ceva din ea. Sper să îți fie de folos. Și poate există totuși o dogmă infailibilă. Este Iubirea, cu suprema manifestare a ei, Iubirea lui Dumnezeu pentru Creația Sa. Iar legat de poveste, să știi că pentru mine nu a fost niciodată poveste, căci bărbatul despre care ți-am vorbit eram eu. Și îți mai spun ceva. Când apuci să fi conștient măcar de o fărâmă din Iubirea lui Dumnezeu pentru tine, nu mai ai nevoie de alt sprijin. În haos există o Sferă imensă de Lumină. Este povestea de Iubire dintre Dumnezeu și Creația Sa. Și fiecare suntem parte din Ea.

Iată întrebarea de care încă se poticnesc mai toate neamurile:

Cea mai copleșitoare întrebare;
Mă iubești tu pe Mine, oare?
Dumnezeu, prin Fiul Său întrupat în om
Întreabă pe cel ce nu se trezise încă din somn.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Etichetat , , , , , , , , | 1 comentariu

Vrei să fii liber?

Vrei să fii liber?

Un om încerca de ceva vreme să trăiască după învățăturile unui maestru renumit pentru bunătatea lui și ajutorul pe care îl oferea celor aflați în necazuri.  Deși strădania lui era sinceră, de prea puține ori reușea să fie la înălțimea învățăturii pe care se hotărâse să o urmeze.  Din acest motiv, adeseori, era nemulțumit, neîmpăcat.  Parcă se lupta cu morile de vânt și în loc să-i fie mai bine,  aduna tot mai multă amărăciune în suflet.
Având sufletul încărcat, se hotărăște într-o zi și merge la învățător să-i spună necazul său. Dar acesta nu îl poate primi. A revenit și, până la urmă, a treia oară învățătorul a avut timp și pentru el.
–  Ce mai faci? îl întreabă în timp ce îl îmbrățișa  cu căldură.
Aflând despre ce este vorba, învățătorul îi răspunde cu blândețe, zâmbind ușor. Doar privindu-i chipul, omul nostru se liniștise dintr-o dată, parcă nu mai avea nici o îndoială în suflet.
– Orice lucru bun pe care vrei să îl realizezi, va fi greu la început. Pentru că nu iese din prima, sau, dacă iese odată, nu mai iese și a doua oară.  Cu perseverență, în timp, el devine ușor de făcut.  În orice faci ai nevoie de credință și răbdare ca să ajungi de la greu la ușor.
– Îmi trec tot felul de gânduri prin minte. Greșesc, sunt nemulțumit de mine, oameni care îmi sunt apropiați mă nedreptățesc, eu mă străduiesc să îi ajut iar ei sunt nerecunoscători, ba încă, unii, îmi fac și rău. Visez mereu la starea de seninătate și libertate pe care le promit învățăturile spirituale, dar parcă mă îndepărtez tot mai mult de ele.
– Nu poți măsura cu aceeași măsură o machetă a unui vaporaș aflat într-o vitrină și un vapor cât un bloc aflat într-unul din marile porturi ale lumii. Dar fiecare își are rostul și frumusețea lui. Găsește-ți măsura ta, folosește-te de cunoaștere și credință ca să continui ce ai început. Recunoaște sincer, că dincolo de greutățile și neîmplinirile pe care le trăiești, ai și rezultate remarcabile, față de cum ai fost înainte. Eu le văd. O să le vezi și tu.
Vrei să trăiești în armonie pe acest pământ? Învață să fii cu un picior în Cer și cu celălalt pe pământ. Dacă vrei să fii neapărat cu ambele picioare în Cer, că așa vrei tu, poți. Dar vei suferi enorm de mult pe Pământ.  Însă această suferință o poate duce spre desăvârșirea sa doar cel care s-a pregătit mult…. mult timp înainte pentru acest lucru. Altfel, această suferință, în loc să te spiritualizeze, te mutilează, îți întunecă sufletul, te înrăiește.  Nu este de dorit așa ceva. Dar să ai grijă, că și cealaltă variantă este păguboasă; să trăiești (cum se zice) cu picioarele pe pământ.  Adică cu amândouă.
–  De ce?
–  Pentru că atunci, în realitate,  chiar dacă nu îți dai sama, cu un picior ești pe pământ și cu celălalt în iad.  Iar după cum umblă lumea în care trăim, pe nesimțite ajungi și tu, să mergi  apăsat, cu ambele picioare, tocmai prin locurile de care fugi.
–  Nu prea înțeleg. Nu știu, în loc să mă simt mai liber, parcă devin mai confuz.
–  Vrei să fii liber? Iubește tot, iartă tot, inclusiv pe tine.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Dogmele

Dogmele sunt bune tocmai prin rigiditatea și limitările lor. Este ceea ce au nevoie majoritatea oamenilor.  Religiile dar și știința uzează și abuzează de dogme. Ele conferă o anume siguranță pentru cei care nu vor sau nu pot să înțeleagă mai mult despre rostul lor în lume. Pentru cei mai mulți, ele oferă o motivație de a face un minim efort de autoeducație,  de aliniere conștientă la o conduită morală general acceptată de societate, cel puțin teoretic, chiar dacă în practică comportamentul individual lasă mult de dorit.

Dogmele sunt bastonul ologilor. Însă pe acest pământ, cei mai mulți dintre noi suntem ologi, sau, mai frumos spus, din punct de vedere spiriual, niște copii care am învățat să mergem de-a bușilea, în patru labe și am început să ne ridicăm în două picioare, dar avem nevoie, încă, de sprijin.

Câțiva dintre noi au învățat să meargă și fără baston. Unii pot chiar să alerge. Bucuria și extazul de pe chipul lor este de nedescris. Totuși, din când în când se mai folosesc încă de baston. Nu știu cum, foarte puțini, au reușit un lucru aproape incredibil. Se pot deplasa prin aer. Mai mult chiar. La un moment dat,  o persoană, s-a gândit la un anume loc și în clipa următoare a fost acolo. Cum s-a deplasat, nu știu, dar se poate. Pentru aceste persoane, care au ajuns să se deplaseze prin aer, ori pentru cele care doar se gândesc la un loc și se află acolo, bastonul este un instrument de care nu mai au nevoie. În virtutea Iubirii, ei mai zăbovesc o vreme printre noi, încercând să ne ajute ca din ologi,  să îndrăznim a cugeta că putem zbura.  Unii fac un lucru greu de crezut. Ca  să nu simțim distanța evolutivă enormă dintre ei și noi și să nu cădem în deznădejde, se ologesc intenționat, ca să fie asemenea nouă. Și se străduiesc alături de noi, să umble iar drept. Ca noi să vedem, să credem și să avem curajul să îi urmăm. Se automutilează doar din iubire pentru noi, ca apoi să se autovindece.  Dar la un lucru nu renunță. La legătura cu Cerul. Prin comparație cu noi, ei știu.

Riscul și provocarea cea mai mare a timpului prezent este că la aceste performanțe (să le zicem pentru înțelegere puteri paranormale) se poate ajunge și fără evoluție morală, adică cunoaștere și respectare a Legilor Divine. Cum? Prin cunoaștere tehnologică. Ea îți oferă o imensă putere și superioritate față de cei care nu posedă tehnologiile de vârf și nici credință. Însă fără evoluție morală dobîndită prin efort propriu și suferință, această putere și superioritate care exacerbează orgoliul uman pînă la demență, sunt doar prilej de distrugere și autodistrugere. Atunci lumea se va mai ține doar pentru încăpățânarea celor care vor contiuna să Creadă și a celor care știu…  și de aceea cred. Dar când aceștia nu vor mai fi …?

Ovidiu Harbădă.

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Sărbătoare

Sărbătoarea este o stare interioară, conștientă. Pentru unii ea reprezintă o stare exterioară, dependentă de plăcerile pe care le poți cumpăra. Este un prilej de bucurie. Dincolo de faptul că este doar o plăcere efemeră, adeseori sărbătoarea care se rezumă doar la aspectul material este păguboasă în final, atât pentru buzunar cât și pentru sănătate. O sărbătoare este un eveniment despre care ști că o să vină, îl aștepți și te pregătești pentru el. Starea exterioară a sărbătorii depinde de banii pe care îi ai și de tot felul de conjuncturi externe nefavorabile care pot diminua bucuria de a trăi un asemenea eveniment; relația cu familia, prietenii, rude, colegi de serviciu, șefi…

Paștele este singura sărbătoare în care armonia provine din întâlnirea contrariilor, a extremelor ce au atins o tensiune nemaiîntâlnită până la venirea Mântuitorului. În primul rând este vorba despre o suferință imensă, de necuprins pentru mintea omenească normală, de la torturi fizice inimaginabile până la umilințe fără margini produse de semeni de-ai noștri, unui sfânt care prin toată viața a slujit Iubirii de Dumnezeu și de oameni. Apoi este vestea care a eliberat întreaga omenire de sub pecetea fricii, ignoranței, a sclaviei pe care moartea a pecetluit-o asupra spiritului uman. Învierea nu mai este o poveste, ci o realitate probată prin însuși Fiul lui Dumnezeu, întrupat în om, care a murit și a înviat a treia zi, arătându-se în duh și în chip fizic, cui a binevoit Dânsul. Dacă există înviere, moartea nu mai reprezintă decât un moment de trecere de la existența noastră pământeană la cea de spirit, de duh liber, descătușat de chingile materiei, de trupul de lut care, o vreme, ne-a fost și casă și închisoare. Această veste este o sărbătoare a sufletului ,care, prin mesajul Mântuitorului își redescoperă originea și rostul, cunoaștere pierdută odată cu abaterea de la legile Divine. Dar cei care trăiesc numai prin nevoile și plăcerile materiale ale acestei lumi, nu pot gusta această bucurie, nu se pot împărtăși cu adevărat de această fericire. O mimează doar. Ei sunt incapabili să înțelegă despre ce este vorba. Se prefac doar că înțeleg. Căci nu poți înțelege ceea ce nu trăiești. Însă și ei așteaptă cu înfrigurare Sărbătoarea, unii cu speranța că vor înțelege la un moment dat, alții ca să chefuiască, să mănânce, să bea, să se distreze. Până la un punct, este normal să fie așa. Este vorba despre măsură… și de cine, cui slujește; materia spiritului sau spiritul materiei. Este liberul arbitru al fiecăruia și gradul lui de evoluție, de cizelare a conștiinței. Obiceiul de a subordona spiritul intereselor materiei este, până la urmă, în detrimentul ființei umane căci, un asemenea stil de viață, va ruina mai devreme sau mai târziu existența omului, ajungând o epavă, client al tribunalelor, spitalelor, închisorii și în final, al morții, suprema înfrângere a oamenilor pentru care această viață pămînteană și trupul în care stau vremelnic, reprezintă totul.

Deci atenție, ce reprezintă Sărbătoarea pentru noi?

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Să luăm lumină

Din cer, ninge cu fulgi de lumină peste sufletul meu. Este atâta pace la Tine, Doamne. Și nici o durere. Câtă dreptate avea Valeriu Popa când spunea:” Avem totul. Suntem proști, suntem prea legați de materie.”
O energie caldă, blândă, plăcută, ușor pulsatoare îmi inundă încet, corpul. Simt cum iese prin palme și parcă mă ridică. De fapt, o parte din mine se înalță plutind ușor, lăsând corpul inert pe scaun, ca o haină agățată în cuier.
Ființe nevăzute mă primesc. Sunt luminoase. Lumină ce are conștiință, individualitate. Se poate manifesta și ca persoană. Astfel, eu pot avea o comunicare directă, personală, cu ea. Aceste ființe mă învăluie cu iubirea lor. Acum știu că Lumina este Iubire, conștientă, vie. În fața lor nu mai pot să spun nimic, să gândesc ori să mă exprim în vreun fel. Sentimentul de iubire este atât de copleșitor și nepământean pentru mine, un simplu om, cu greșeli, căutări și poticneli, încât fac ceea ce mi se întâmplă mereu în asemenea situații: pun capul în piept și plâng. Este poate, cel mai simplu mod de a-ţi arăta recunoştiinţa şi, în acelaşi timp, neputinţa de a merita un asemenea dar.

Să luăm lumină

Creația lui Dumnezeu din totdeauna a fost lumină,
Dintru început fiind semnătura Sa divină
Și tot ce ne-nconjoară în lumină dăinuiește,
Căci este laptele din care tot Universul se hrănește.

Cu toate că ea se află pretutindeni în Creație,
Ceva din noi ne obturează percepția și vederea,
În întuneric omul este străin de-a sa vocație,
Căci ignoranța și neascultarea ne-au sleit de tot puterea.

Dar în noi un dor nespus, tainic ne frământă ne-ncetat
Și ne-ndeamnă a căuta bucuria ce am fost odat”,
Când lumină noi eram și totu-n jur era lumină,
Până când a noastră nebunie ne-a îngenunchiat cu fața-n tină.

Acum, lumina sfântă de la început
N-o mai avem cu titlu gratuit ca în trecut,
Accesul liber este interzis la lumea din înalt
Și doar prin jertfa Lui pentru al omenirii greu păcat,
Alături de a noastră trudă smerită și continuă,
Noi mai putem încă, să luăm lumină.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Eli Eli, Lama Sabachthani

Pentru un novice sau ucenic , posibilitatea de a fi o vreme lângă un Maestru reprezintă o mare șansă de evoluție, transformare, de spiritualizare. Dar nu este o garanție, o certitudine că cei aflați în jurul unui mare Învățător, vor deveni neapărat mai buni.
Pot să am fotografii în care apar alături de un Maestru, chiar îmi zâmbește cu bunăvoință și mă privește cu dragoste.
Pot avea o caracterizare bună din partea lui, ori un autograf și câteva aprecieri scrise de mâna lui pentru mine, de care să fiu mândru.
Pot vorbi despre Maestru și întâmplările pe care le-am trăit cât am stat lângă el, o vreme. Sunt într-adevăr lucruri extraordinare, căci alături de oameni extraordinari se petrec adeseori minuni.
Dar este înțelept ca mereu să am grijă, să fiu cu atenția trează. Să mă întreb: ” De ce vorbesc despre toate aceste lucruri extraordinare?  O fac cu scopul de a-mi ajuta semenii, ori să duc mai departe o învățătură în care cred și memoria unui Învățător pe care îl iubesc sau, folosindu-mă de ele, nu cumva caut propria slavă, să atrag atenția asupra mea, să obțin astfel respectul semenilor doar pentru a-mi hrăni și satisface propriul orgoliu?”
Să fim deci atenți la ce facem cu moștenirea pe care ne-a lăsat-o un Maestru spiritual. A fi ucenicul unui mare Învățător nu înseamnă, în mod obligatoriu, că și urmăm acea învățătură. Să nu uităm că și Iuda a fost unul dintre discipolii Mântuitorului.

Eli Eli, Lama Sabachthani

Nici măcar nu pot să mă gândesc,
Respirația se taie și gândurile mi se-mpăiănjenesc
La aceste dramatice cuvinte și zdrobitoare
Grăite de cel ce Dumnezeu și Om a fost, divină întrupare.

Ce- a fost în acele momente negre pentru omenire și cutremurătoare
În inima și sufletul Iubirii răstignite de ființe ce-și spun cugetătoare?
Doamne, oare pe ce planetă noi trăim
Și între ce fel de creaturi dorim să dăinuim?

Cuvintele tale cutremur au fost între cei vii:
Eli Elli, lama sabachthani?
La auzul lor sufletul omului răvășit s-a îngrozit;
Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Și totul în ei dintr-o dată s-a prăbușit.
Cum ai putut Tu, Doamne, așa ceva să fi grăit?
Tu, Fiul lui Dumnezeu, să fi părăsit
De al tău Tată și al meu, este de neînchipuit!

Durere umană, în văzul tuturor dusă la apogeu,
A trupului chircire și a sufletului părăsire de Dumnezeu…
Te rog Doamne, nu ne lăsa fără de-nțelegere și  pierduți
În deznădejdea Cuvântului răstignit între tîlhari, pe cruci.

Cu infinită blândețe și dragoste El m-a liniștit spunând:

Ca om a trebuit să pătimesc zile și ani întregi
Pentru ale voastre nesfârșite rele și fărădelegi;
Să simt durere, umilință, deznădejde, neputință,
Toate ale păcatelor voastre aspră consecință.

Dar indiferent ce-n viață am suferit,
De un lucru m-am ținut până la sfârșit.
Ascultarea de Tatăl Meu în Cer și pe acest pământ
Lege mi-a fost, urmată neabătut în faptă și în gând.

Căci iubirea ce o simt mereu în suflet pentru El,
A fost din totdeauna singurul pe care l-am urmat, model.
Dar cea mai cruntă urmare și plată a păcatelor voastre
Ce-am îndurat-o Eu ca voi să fiți cu tatăl Meu în pace,

A fost cumplitul, de neîndurat simțământ de părăsire
A mea de către Tatăl, neînchipuită pedepsire,
Ce s-a-ntâmplat de la Adam cu întreaga omenire.

Însă voi de Tatăl, ca legătură conștientă,
Prezență vie, reală și omniprezentă,
Cei mai mulți nimica nu mai știți,
Și v-ați obișnuit fără de Tatăl în conștiință să trăiți.

Adesea El este numai o părere, idee rațional gândită,
Un exercițiu intelectual, nu o Realitate vie, Iubire infinită.
De aceea, fiindcă legătura cu Tatăl nu mai este,
Moartea și nimicirea se abat asupra voastră fără veste.

Dar prin Iubirea, Mila și Grația lui Dumnezeu,
Într-un final, cu bucurie m-am reîntâlnit cu Tatăl meu,
Trecând cu bine de-această ultimă încercare,
După acele clipe grele, de cumplită disperare.

Iar acum, întreg și-n pace mă aflu-n Cer și pe pământ,
Împreună cu al meu unic Tată, bucurându-mă de al Său Cuvânt.
Prin Lege și Iubire fiind tainic mereu nedespărțiți de voi,
Vă așteptăm cu drag și dor, pe toți să fiți una cu Noi.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Iuda

Iuda

Să-l judecăm, să-l condamnăm,
Nu ne este nouă dat astfel să ne purtăm.
Căci Iuda va fi judecat
Doar de Mântuitorul Împărat.

Pentru noi învățătura lui Iisus să fie cheia
Când mulțimea de bărbați a vrut să judece femeia.
”Cine este fără de păcat s-arunce primul piatra”
Și cu acest Cuvânt, femeii i-a fost iertată fapta.

Iuda ne-atrage atenția tuturor
Că-n fiecare dintre noi există-un trădător,
Uneori în gând, intenție sau faptă,
Manifestat sau nu, pe față.

Și conștienți de-al nostru orgoliu sfidător,
Ne rușinăm și renunțăm la aerul de superior.
E primul pas spre rugăciune și smerenie
Căci judecând pe alții, pe noi ne condamnăm de fapt la urâțenie.

Uneori, de prieteni putem fi sărutați și-mbrățișați,
Apoi, fără nici o remușcare trădați.
Dar gândul că și noi am putea să fim la fel,
Cum a iertat Mântuitorul lumea, ne-ndeamnă să urmăm al său model.
S-ajungem să gândim cu sufletu-împăcat,
Frate, soro, eu te-am iertat și am uitat.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

La viață

La viață

Venim la viață să-nvățăm prin noi
A distinge binele de rău.
Ne naștem cu strigăte de plâns și goi,
Fiecare cu destinul său.

Trăim și pătimim
Până învățăm să deosebim
Floarea cea frumoasă și atrăgătoare
Că poate fi, dincolo de culoare, și otrăvitoare.

La fel, omul falnic și frumos,
Prezentabil și pretențios,
Pe dinăuntru poate fi stricat, putrezicios.

Însă de vei învăța a-i mirosi,
Ca un câine polițist vei știi
Mirosul urât, de hoit
Ascuns într-un ambalaj strălucitor, luxos și doct.

Dar și parfumul îngerilor, sfințitor,
De Dumnezeu aducându-ne aminte tuturor,
De neconfundat devine simțurilor omului
Curățit și-ntinerit de asceza postului,
De la mii de kilometri depărtare
Cu-a sa spiritualizată adulmecare.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Atenție!

Atenție!

E un moment de cumpănă în omenire,
Iar pentru a răzbi, nevoie ai de-o nouă stare-n fire.
O accesare insistentă a zonelor celeste
E-obligatorie ca să treci de-aceste mari furtuni terestre.

Te legi de Dumnezeu și-atât,
Căci restul e confuz, urât,
Și o gândire nouă îmi apare pe ecran,
Atenție! De-acum nu mai ai prieteni nici dușmani.

E vremea când nu te mai poți încrede în nimeni
Nu știi prin cine-ți vine încercarea ori salvarea.
Rămâi senin și rezervat la așa-zisele faceri de bine
Și cu nădejde luptă să-ți păstrezi până la sfârșit onoarea.

Ești tu cu Dumnezeu și restul lumii,
O-ncordare simți din suflet până-n respirația gurii.
Acum îți afli a ta credință și putința
Să-ți lași întreaga viață în mâna Celui ce ți-a dat ființa.

În El ți-ai regăsit familia și prietenii,
În pacea și lumina Lui frate ești cu toți semenii,
De la sfârșit până la-nceputul firii,
Moment unic de neînchipuit, Iubire a Iubirii.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Om – (o)menire

Om – omenire

Ce mai faci tu, omule, în veacul ăsta tulbur,
Mă întreabă un prieten apropiat.
Om cu O mare este numai Unul,
Spunea părintele Arsenie înluminat.

Dar și om cu o mic mai este câte un mugur
Și de acesta încerc să mă apropii ne-ncetat;
Eu văd cât e de greu în lumea asta singur
Și-mi pun toată nădejdea în ” Idealul întrupat”.

Biruința Lui de fapt s-a împlinit
Când sulița ostașului i-a străpuns coasta,
Căci asta a fost miza pentru care a pătimit,
Salvarea omenirii cu prețul morții Sale-n viața asta.

-Însă deși ce-a fost mai mult am pătimit Eu pentru voi-,
Spune Domnul înțelegător de-a noastră grea nevoie,
Comisionul ne-aparține, trebuie să îl plătim doar noi,
Fiindcă împrumutul l-am făcut de bună voie.

Astfel neamul omenesc a pierdut toată averea
Primită-n dar mai înainte de a fi venit căderea,
Dar Tatăl a trimis pe Fiul, dovadă de iubire mare,
Din dragoste să fie jertfă și tainică-ascultare.

Deopotrivă în cer și pe pământ Legea Divină,
Nu lasă pe-altul să plătească totul pentru a ta vină
Și confruntat cu greutatea plății restului ce-a mai rămas
Omul se poate pierde iarăși, devenind al istoriei balast.

În astă lume spre sfârșit,
Zorii unei alteia apar din infinit.
Nașterea e grea și nelipsită de dureri,
Căci pruncul de Lumină cu greu se-arată între pământeni.

Dar bucuria măreției ce va urma să vină
Face să merite din plin aceste osteneli,
Pace va fi și peste tot numai Lumină
Pentru omenirea scăpată de a răului chinuieli.
Și se-mplinește astfel încă odată Voia Ta Divină,
Îți mulțumesc Doamne, că ne-ai redat a sufletului tihnă.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Distorsiunea intelectuală a Realității

Distorsiunea intelectuală a Realității

De vreme ce Dumnezeu nu poate fi demonstrat și explicat
Cu probe materiale și dizertații intelectuale,
E clar că mintea este un instrument inadecvat
Pentru cunoașterea tainelor ființei Sale.

Dar intelectul are și el mândria și-ndărătnicia lui
Și-nțelegând câte ceva, stăpân se crede al pămntului;
Căci deși în viață e bine să fii căutător,
Să nu lași mintea niciodată stăpână peste al sufletului dor.

Mintea, singură, e întruparea îngerului decăzut,
Trufie, orgoliu, putere distructivă, a răului început.
Numai prin ea, răutatea lui întoarce spatele Iubirii
Și cel mai deștept și șmecher devine stăpânul omenirii.

Deci mintea ignoră că există un Tată Creator,
Punându-se pe sine centru și al lumii-ntregi izvor,
Nebunie maximă la care ar fi putut visa
Și care atrage pe pământ Apocalipsa.

Noi însă putem să evităm distorsiunea intelectuală a Realității,
Căci dintru început avem în noi esența vieții și-a eternității.
Dar trebuie să oprim bruiajul cel mental, continuu și agresiv,
Pentru a redescoperi ceea ce suntem, copiii Tatălui Divin.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

1 decembrie 2016 – Nevoia de bucurie

Atunci cand este ziua cuiva drag,  simțim o bucurie în suflet, dorim să fim împreună cu cel aniversat, să-i facem un cadou și,  îmbrățișându-l,  să-i spunem:  ” La mulți ani, te iubesc!”
Deci, țara mea:
–  La mulți ani, te iubesc!

Nevoia de bucurie

Observ că tot mai mulți oameni de știință,
Medici specializați în a sonda a omului adâncă ființă
Ne amintesc un adevăr ce vine parcă din vecie;
Cât este de mare pentru noi, nevoia de bucurie.

Și căutăm formule sofisticate, tehnologii mai dezvoltate
Să trăim din plin, plăcerile toate, cât de mult se poate,
Astfel ca simțurile atee să ne bucure necontenit,
Iluzie veșnică, capcană a sufletului răzvrătit.

E drept că bucuria lumii materiale este bună cu măsură,
O satisfacție meritată, după muncă și-osteneala trupului în zgură,
Dar a inversa valorile, lăsând materia să dicteze,
Este nebunia supremă la care omul poate să viseze.

Mașini, petreceri, proprietăți și bani,
Obiecte fără suflet, iluzii prelungite peste ani,
Mereu crezând că ele realmente pot
Fericirea să ne-aducă, dintr-o dată și de tot.

Dar neamul meu din totdeauna a avut un alt model,
Deși trăind pe-acest pământ, în Cer și-a pus nădejdea atunci când i-a fost greu.
Iar prin jertfa născută din a sa dragoste divină,
Suferința a transformat-o în bucurie tainică, senină.

Istoria noastră e plină de asemenea exemple,
Fără de preț comoară în lumea asta de tenebre.
A n-o uita e datorie și  însăși salvarea noastră,
Căci acolo avem soluția la greutatea ce ne-apasă.

Și fiindcă a noastră comoară este enorm de mare,
Iau numai două giuvaiere spre tainică rememorare.
Sfetnicul Ianache, Brâncoveanu și ai lui copii,
Cât or fi avut și ei nevoie de bucurii;

Dar singuri au rămas, trădați de turci și occident,
Adevăr cumplit ce iese la iveală în mod evident;
Umiliți, maltratați și cu sălbăticie decapitați,
O crimă de negândit ce se întâmplă încă între confrați,

Doar pentru că au iubit Dumnezeul neamului meu,
Mai presus de orice idol, interes sau zeu.
Și au plătit cu a lor viață, fiecare în parte și împreună,
Îndrăzneala de-a fi creștin într-o lume pervertită și păgână.

Într-un alt moment de cumpănă al nației mele
Cel mai mare bărbat a fost o femeie,
Regina Maria, rămasă alături de soldați și de țărani,
Împărtășind cu ei boala, moartea, lupta pentru apărarea acestui neam.

Prin credința ei le-a redat viața, speranța, dorința de-a învinge,
Când au rămas iar singuri și abandonați între dușmani
Și pradă am fost lăsați, tribut de trupuri și de sânge,
Celor ce-au vrut să nu mai fim pe-acest pământ, decât o gloată de sărmani.

Dar ”mama răniților” împreună cu o mână de soldați, în vârstă ori mai puștani,
Minune creștină prin jertfa lor de sânge au făcut, vechi obicei de mii de ani.
Din nou imperii arogante și mândre de-a lor forță și avere
S-au poticnit de îndrăznelala unui neam însuflețit de o sfântă și tainică putere.

Prin credința în Dumnezeu și a lor Regină, au salvat nația de la neființă,
Împotriva celor mari care au uitat de mult ce este buna cuviință;
Și împreună, talpa țării și Regina lor cu nume sfânt, Maria,
Împlinit-au cel mai mare vis pe care l-a avut vreodată România.

Deci, dragii mei, cu-adevărat românul este vesel din a sa fire
Și bucuria o are în gest ,în faptă și privire.
Are însă și o vorbă: ” Țara arde și baba se piaptănă”,
Zicală-avertisment în lumea asta searbădă;
Căci, uneori, bucurie este să aperi pe pământ
Tot ce ai în suflet și în gând, mai drag și sfânt.

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

O întrebare -19.11.2016

În fața minciunii, a jafului, crimei și sălbăticiei animalice întrupate în unii dintre semenii noștri, Mântuitorul ne-a sugerat trei forme de luptă: Iertarea , Mărturisirea și Răbdarea. Dar, ca să le poți practica, ai nevoie de o pregătire continuă, toată viața, care să te conducă spre un răspuns cât mai complet la următoarele întrebări: cine ești?, de unde vii? și unde mergi după ce părăsești această lume? Numai o profundă cunoaștere a lumii în care trăiești și a rostului tău în această lume îți dă puterea să lupți cu aceste arme.

O întrebare

Odată părintele Arsenie a întrebat:
Ce diferență este între smerenie și neputință?
Dar omul a rămas nedumerit și încurcat,
Fără răspuns în gând și-a sa voință.

Ce diferență este între Mântuitorul răstignit,
Cu a Sa viață sfântă și sufletul neprihănit
Și un tâlhar ce-i stă alături îngrozit,
Primind în chinuri plata ce i s-a cuvenit.

Smerenia e floarea rară a sfințeniei dobândite
Iar neputința, răsplata aspră pentru păcate-înfăptuite.
Una este asumată prin voie liberă din dragoste de Dumnezeu,
Cealaltă este consecința judecății omului ce s-a făcut pe sine zeu.

Tâlharului i se citește neputința clar pe chip,
Căci de-ar fi putut, orice ar fi făcut să scape
De suferința și agonia de neînchipuit,
Urmare a multelor și grelelor sale păcate.

Mântuitorul însă este Mila-ntruchipată
Căci Dumnezeu și om fiind,
Putea-ntr-o clipă să distrugă lumea toată
Și doar un Gând-Cuvânt să-l fi auzit grăind
Oștirile cerești L-ar fi eliberat pe dată.

Dar infinita Iubire față de Creația Sa
Îl face cu smerenie să își ia povara grea,
Și pătimind nespus ca om pe cruce
Pregătindu-se spre Ceruri a se duce,
Cu fruntea sângerândă de înțepătura spinilor cu vârf de ac,
Spune șoptit: Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!

Ovidiu Harbădă

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Lumea noastră?

Trăim într-o societate unde patologicul, prin mass-media și anumite legi, este adus în fața publicului larg atât de des încât devine normalitate în conștiința oamenilor. Astfel el se inoculează în psihismul omului normal care, în final, ajunge să îl considere ca fiind parte firească, majoritară, a societății în care trăiește.
Pe de altă parte, observăm în nenumărate ziare, la diferite posturi de radio și televiziune, prezentarea voit exagerată a tot felul de infracțiuni, crime, spargeri și alte încălcări ale legii, cu imagini și detalii adeseori înfiorătoare. Toate acestea sunt puse la dispoziția unui public nepregătit să gestioneze emoțional și mental asemenea informații, fără a-i fi afectat echilibrul psihic, ajungându-se la o patologizare ce tinde să cuprindă întreaga populație.
Indirect, prezentarea acestor informații distructive, îndeamnă la infracționalitate și provoacă fobii ce modifică fundamental comportamentul normal al unui individ. Este vorba despre copii, tineri adolescenți și chiar adulți fără o pregătire adecvată pentru a se apăra de aceste valuri de agresivitate și desfrâu.
În mod normal, informațiile și detaliile despre tot felul de evenimente ori atitudini care se află în afara legii, ar trebui să fie accesate de oameni cu o anume specialzare profesională, pregătiți să gestioneze traumele emoționale ce decurg din confruntarea cu realitatea infracțională. Mă refer la procurori, jandarmi, polițiști, judecători, criminaliști, medici legiști, etc.
Promovând patologicul prin numeroase canale mass-media, chiar prin artă și educație (parțial), se poate ajunge în situația ca, la un moment dat, el să devină atât de prezent în viața cotidiană încât, ceea ce în prezent numim firescul uman, trăsăturile normale înscrise în noi de Dumenzeu să poată fi condamnate, ele nemaifăcând parte dintre valorile general-acceptate de societate.
Este posibil să apară o lume unde omul firesc al lui Dumnezeu va trebui să aleagă între două variante: ori acceptă patologicul ca normalitate și devine asemenea lui, ori este înlăturat de societate, fiind considerat, la rândul său, un caz patologic.  Sau, poate, va apare o generație care nu va mai consuma aceste otrăvuri…. și ei vor fi altfel.

Ovidiu Harbădă  13.11.2016

Publicat în articole | Lasă un comentariu

Religia Mea

Religia mea

Eu nu pot să spun așa cum o fac alții
Că ești religia absolută și perfectă,
Superioară altora pe care-o au confrații,
Singura revelație vie și concretă.

În primul rând e vorba de smerenie
Într-o relație sinceră de rubedenie
Cu restul lumii în care sunt și eu lăsat de Dumnezeu,
Părticică a Creației între neamuri, dornic să-L cunosc pe Tatăl meu.

Că ea poate fi model ales de Tatăl pentru lumea toată,
Este o realitate ce-o trăiesc cu bucurie, uneori chiar exaltată.
Însă acest sfânt dar și-n același timp  misiune grea,
Numai prin fapte își poate arăta cu-adevărat valoarea.

Că a mea religie este cea mai bună ori rea,
Coroana spiritualității omenirii ori ba,
Numai însuși Dumnezeu este cel care va judeca,
Iar atunci, noi, ca neam, ne vom primi în Cer răsplata.

Eu pot a spune dragostea pentru credința mea
În care m-am născut, îmbrățișat de la-nceput cu totul de Iubirea Sa.
Ea m-a lăsat să caut spre tainică descoperire
Un nesfârșit șir de martiri, continuă mărturisire.

Iar neamul din care prin naștere și eu fac parte,
Vârf de lance este în ortodoxie, unic prin fapte.
De la neprihănita puritate a miilor de tineri și copii
Până la voievozi ca Brâncoveanu, unicate fapte-mărturii.
De la țăranul simplu, truditor pe-al țării sfânt ogor,
Până la Regina Maria, iubire hristică pentru al său popor.

Eu nu pot să spun așa cum o fac alții,
Că religia mea este singura perfectă.
O asemenea pretenție ar umili confrații,
Căci și alte religii năzuiesc la o astfel de etichetă.

Eu pot să spun că îmi iubesc religia
Și tot mai mult mă las cuprins de ea,
Mântuitorul mă-nsoțește și îmi ocrotește neîncetat ființa,
Model de jertfă și iubire, ce îmi purifică mereu conștiința.

Este religia care mi-a dat un rost și-un ideal în viață,
Bucurii și o familie, și-o pâine caldă odihnindu-se pe masă.
Prin credința lor ce din trecut spre mine vine, an după an,
Mă leagă strâns ai mei strămoși cu iubirea lor de neam,
Cu regi, țărani și voievozi, popor frumos,
Îndrăgostit pe veci de-un singur Împărat, Iisus Hristos.

Harbădă Ovidiu  6.11.2016

Publicat în articole | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Articol Ovidiu Harbada 27 oct 2016- Nu înceta

 

Nu înceta să crezi în visurile tale.Cândva, într-un fel sau altul, ele se vor împlini.

 

Odată, un vultur s-a împrietenit cu o găină. Era toată neagră, cu o creastă roșie, șmecherește lăsată într-o parte. Doar pe cap avea o pată albă. În discuțiile lor, vulturul îi povestea adesea despre frumusețile ce se văd de la înălțimile unde se ridica el, de aerul curat și limpede, de sentimentul de fericire și libertate pe care îl trăiește de fiecare dată când străbate văzduhul.

La o vreme, găina, tot ascultând minunățiile pe care i le povestea vulturul,  a început să își dorească cu ardoare să vadă și ea lumea de la înălțimile amețitoare pe unde zbura el. Și a insistat până când , într-o bună zi, vulturul, impresionat de rugămințile ei, a apucat-o de spate cu ghearele sale puternice și s-a ridicat cu ea în văzduh.

Găina era paralizată de fericire și frică. Însă, la un moment dat, a rămas doar bucuria descoperirii acestei lumi miraculoase, pe care o putea experimenta acum și cu propriile simțuri.  Priveliștea era grandioasă, iar sentimentul de libertate, de nedescris. Au plutit așa câteva minute, la înălțimi amețitoare. Brusc, după creasta unui munte, au apărul primele raze de soare. Extaziată în fața luminii ce o învăluia cu sclipiri de aur, găina s-a mișcat brusc, dorind să-i arate și vulturului locul de unde apăruse lumina. Fiind grea, din smucitură, vulturul a scăpat-o din gheare. S-a îndreptat ca o ghiulea spre pământ. După câțiva zeci de metri de cădere liberă, realizând ce se petrece, speriată de moarte, a început să dea haotic din aripi, sperând că se va opri din picaj. Vulturul, ajuns și el lângă ea, încerca să o prindă din zbor, însă, datorită zbaterii ei disperate, o scăpa de fiecare dată când reușea să o apuce.

Într-un final, găina s-a zdrobit de pământ și a murit. Cu toate acestea, ea a reușit să cunoască o realitate și frumusețe la care  suratele ei nici măcar nu puteau visa.

” Ei și?” poate o să mă întrebați. ”Cu ce s-a ales? Câteva clipe de fericire și o moarte violentă. Era de așteptat. Găinile nu au ce căuta în înaltul cerului. ”

Intenția mea nu este să dau răspunsuri obiecțiilor dvs. Eventual aș putea face unele sugestii sau emite ipoteze. Adevărul îl descoperă fiecare pe cont propriu.

A… M-am luat cu vorba și era să uit. Cam la un an după această întâmplare, pe la sfârșitul lunii mai, într-un cuib de vulturi, cam din aceeași zonă, au ieșit din ouă trei pui. După încă vreo 6-8 săptămâni, hrăniți bine, aceștia au început să zboare, mai puțin unul. Deși era zdravăn și sănătos, cu aripi puternice, frica la gândul că ar putea să cadă în prăpastie îl paraliza.  Zilele treceau, frații lui zburau tot mai bine, dar el rămânea în cuib.  Ceilalți doi plonjau cu bucurie în prăpastia ce se deschidea sub stânca pe care se afla cuibul, ca, după câteva secunde, să apară plutind majestos deasupra crestelor pleșuve. Degeaba încercau să-l ia la joacă printre stâncile golașe, agățate parcă de cer cu un fir nevăzut. Îi era frică să zboare.

La un moment dat, în timp ce frații săi pluteau deasupra cuibului chemându-l cu strigăte ascuțite, tatăl său, care zbura undeva mai în spate, deasupra lui, s-a lăsat în picaj spre el și, cu toată puterea, l-a îmbrâncit afară din cuib, rostogolindu-se ca un bolovan în hăul care se căsca sub el.

Luat prin surprindere, puiul de vultur s-a prăbușit în gol, dar, după câteva clipe de cădrere liberă, necontrolată, frica l-a făcut să dea nebunește din aripi. Au urmat câteva secunde de zbatere disperată, apoi, dintr-o dată, aripile și întreg corpul s-au sincronizat. La scurt timp, după ce frica i-a mai trecut, a realizat că zboară lin pe deasupra stâncilor  de care a crezut că se va zdrobi. În următoarele clipe, cei trei pui de vultur brăzdau cerul, jucându-se fericiți. Timpul a trecut, puii au devenit vulturi în toată puterea, au învățat să vâneze și acum străbat distanțe tot mai mari față de locul unde aveau cuibul.

Cel care învățase ultimul să zboare era mai neîndemânatic la vânătoare. În schimb, îi plăcea să plutească ore în șir, suspendat între cer și pământ, uitând adesea că are nevoie și de hrană. În afară de acest comportament aparte, îl mai deosebea ceva de frații săi. Pe cap avea o mică pată albă și o reminiscență de creastă, lucru neobișnuit la un vultur…

Publicat în articole | Lasă un comentariu