Stăeam de vorbă cu un bătrân înțelept, trăitor încă pe acest pământ, un neobosit căutător. Când am vrut să-mi exprim admirația pentru dânsul, m-a întrerupt:
– Sunt doar un păcătos care a aflat că există sfințenie. Și de atunci nu mai am liniște. De fapt așa credeam eu, că acea stare de dinainte se numea liniște. În realitate era doar amorțirea pe care ți-o dă ignoranța… Sau nesimțirea omului fără Dumnezeu. Cât despre adevărata liniște…Acum sunt doar un om care a aflat că există Dumnezeu. În rest, evenimentele vieții mele… au rămas doar detalii nesemnificative. Căderi și ridicări; un bob de grâu, gata să moară într-o lume întunecată și să renască în lumină.
l-am întrebat curios:
– Dar nu putem trăi în lumină, coborâți fiind în întuneric?
– Da, se poate. Însă doar câțiva reușesc să facă față, în mod conștient, variațiilor uriașe de energie dintre întuneric și lumină, rămânând de-a lungul vieții consecvenți cu Lumina. Uită-te la unele mari genii. Cât de sublimi pot fi uneori și cât de porci alteori. Este o suferință mare, pe care puțini o pot răbda.
– Ce-mi spuneți dumneavoastră mi se pare trist, pesimist, demobilizator. Eu mi-am facut mereu o impresie optimistă, o bucurie din aspirația la o existență spirituală.
– Așa și este, mi-a răspuns zâmbind bătrânul. Starea pesimistă vine de la omul care vrea el să devină sfânt, desăvârșit. Bucuria este la cel care știe și trăiește adevărul spus de Iisus, când a răspuns ucenicilor, după întâlnirea cu tânărul bogat. Aceștia l-au întrebat, descumpăniți, ca și tine: ” Dar cine poate să se mântuiască?” Iar Mântuitorul le-a răspuns: ” La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.” Tristețea vine de la acel mod de gândire prin care oamenii cred că pot fi fericiți, împliniți, doar prin propriile lor puteri, ignorându-l pe Dumnezeu. Orice experiment uman, social, științific, în afara conștiinței că ființa umană este parte a Divinității, va fi sortit eșecului, suferinței și, în ultimă instanță, autodistrugerii.
– Nu înțeleg. Cum puteți să-mi spuneți așa lucruri grave, chiar înfricoșătoare și totuși să aveți un chip atât de senin, surâzător. Parcă nu v-ar păsa deloc.
– Ba îmi pasă dragul meu. Dar eu nu-mi asum responsabilități pe care le are Dumnezeu și nici nu evit responsabilitățile pe care le am eu, ca ființă umană, în această viață. Știu că cine este cu Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, încheie cu bine toate aventurile vieții sale. Eu trăiesc deja acea bucurie. Nu este meritul meu. Am primit aceasta ca pe un dar. Nu o pot explica rațional. Și nici nu trebuie.
Ovidiu Harbădă, 02,06,2016
Ovidiu Harbădă 